Despre acest preot nu se cunosc date biografice anterioare numirii ca rector al Seminarului Catolic din Iaşi, nici măcar data exactă a venirii în Moldova. Cert este că în toamna anului 1905 i s-a încredinţat conducerea Seminarului diecezan, funcţie pe care a păstrat-o până la prima plecare a iezuiţilor de la conducerea institutului amintit, el fiind ultimul rector iezuit din prima perioadă a seminarului.

În timpul cât a fost rector, în seminar – ca, de altfel, în întreaga dieceză – s-a simţit un „spirit nou” care nu era conform voinţei arhiepiscopului Camilli. Acesta era convins că schimbarea mentalităţii seminariştilor se datora în primul rând preoţilor iezuiţi, care au influenţat simţul de responsabilitate al noilor preoţi. Astfel s-a ajuns la un „conflict deschis” între episcop şi preoţii iezuiţi. Ca o consecinţă imediată, la începutul anului 1906, episcopul Camilli desfiinţează „Institutul Cipariu” şi dorea să mute seminarul în clădirile de pe Copou. Dar, întrucât se aflau prea aproape de Grădina Copou, a renunţat la acest plan şi intenţiona să vândă sau să închirieze acele clădiri.

Dată fiind „situaţia tensionată din Iaşi”, preoţii iezuiţi au hotărât să se retragă de la conducerea Seminarului diecezan „după ce vor lăsa toate lucrurile în ordine”. Astfel, au făcut toate demersurile necesare pentru ca a doua mare promoţie de seminarişti să fie hirotoniţi, iar „cei patru seminarişti care vor mai rămâne în seminar să fie trimişi pentru continuarea studiilor în străinătate”. După ce seminariştii apţi au primit subdiaconatul din partea arhiepiscopului Raimund Netzhammer, la 24 iunie 1906, şi taina preoţească din partea arhiepiscopului Camilli, la 26 noiembrie 1906, părinţii iezuiţi, în frunte cu părintele rector Adalbert Baudiss, s-au întors în Galiţia.