S-a născut la 16 februarie 1872 în Italia, la Piera-Santa. La puţin timp după naşterea lui, părinţii săi au venit în România şi s-au stabilit la Hălăuceşti. A intrat în Seminarul din Iaşi în toamna anului 1886, numărându-se printre primii trei elevi ai acestei instituţii. A fost sfinţit preot în ziua de 14 ianuarie 1896, iar după hirotonire a fost numit profesor şi prefect la Institutul „Cipariu”. În anul 1900 a plecat pentru patru ani în Elveţia, la Fribourg, pentru specializare, luând doctoratul în litere şi filozofie. Revenit în ţară, a fost numit paroh la Bârgăuani, iar apoi, la Răchiteni.

În anul 1907, conducerea Seminarului din Iaşi a fost încredinţată pentru prima dată preoţilor seculari, iar părintele Diomede Ulivi a fost numit rector. La 13 aprilie 1909 a demisionat din această funcţie, dar a revenit după un an. În 1911 a plecat, pentru trei ani, ca misionar în Statele Unite ale Americii, iar la întoarcere a fost numit paroh de Pustiana şi decan de Trotuş. În perioada 1920-1923 i s-a încredinţat pentru a treia oară conducerea Seminarului din Iaşi, fiind, totodată, şi administrator al Parohiei Iaşi. Dornic de a studia, a părăsit din nou România, în octombrie 1923, s-a îndreptat spre Polonia, iar de aici a mers în Italia. În 1925 a revenit în ţară şi a fost numit paroh de Focşani. În anul 1927 a fost numit pentru a patra oară rector al Seminarului din Iaşi, funcţie pe care a păstrat-o până la 3 august 1930.

Ca rector al Seminarului diecezan s-a remarcat printr-un spirit apostolic înflăcărat, muncind necontenit pentru binele spiritual şi material al seminariştilor: ţinea aproape zilnic o meditaţie, era împreună cu ei la rugăciune, la masă, în recreaţie, la muncă şi mergea deseori la plimbare cu ei. Lui i se datorează revenirea Seminarului diecezan, în 1929, în clădirea de pe Copou, care fusese luată abuziv de către stat.

La 3 august 1930, episcopul Robu încredinţează pentru a doua oară conducerea Seminarului diecezan părinţilor iezuiţi şi astfel Mons. Ulivi a fost înlocuit. A rămas şi pe mai departe în seminar, ocupându-se cu întreţinerea materială a seminariştilor, până în noiembrie 1930, când a fost numit cancelar şi delegat episcopal. Suferind de angină pectorală, a murit subit la 16 decembrie 1931 şi a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.