S-a încheiat primul curs de formare permanentă din Anul Preoţiei pentru preoţii Diecezei de Iaşi. În această primă serie, majoritatea preoţilor aveau vârsta cuprinsă între 50 şi 84 de ani. Decanul de vârstă prezent la cursuri a fost părintele Ioan Caităr.

Conferinţele au fost prezentate de şase părinţi profesori de la Seminarul nostru şi de P.S. Petru Gherghel, oglindind prin tematica aleasă structura formării sacerdotale de bază: orientarea preotului în lumea în care trăieşte, printr-o conferinţă filozofică, şi reaprinderea iubirii darului preoţiei (cf. 2Tim 1,6) prin consideraţii teologice cu profil biblic, dogmatic, moral, spiritual şi pastoral. Foarte gustate au fost momentele petrecute în comun la masă, în capelă, în pauză sau în amfiteatru vizionând filme religioase. S-a făcut deseori referire la sfântul Ioan Maria Vianney şi, în lumina exemplului şi învăţăturii sale, s-a subliniat că succesul apostolatului unui preot depinde mult de viaţa lui spirituală.

Stând împreună cu preoţi colegi sau mai mari decât mine, am evocat formatorii pe care i-am avut în Seminar, clădirile, sărbătorile importante, isprăvile noastre reuşite sau nereuşite, dar mai ales clipele de neuitat din capelă. Din discuţiile avute, am înţeles că întâlnirea a fost o surpriză plăcută; unora le-a dărâmat zidul prejudecăţilor legate de Seminar, fiind remarcată atmosfera frăţească şi prietenoasă din casă, precum şi condiţiile decente de cazare şi masă; altora le-a întărit convingerea că Seminarul este locul în care s-au format ca oameni şi preoţi, locul în care au întemeiat relaţii şi prietenii ce durează încă. De aceea, îmi vine să spun că, la început de septembrie 2009, peste Seminarul din Iaşi a coborât un nou suflu al iubirii.

Fără îndoială că au fost şi mici neajunsuri: într-o cameră nu s-a stins un bec toată noaptea, într-o baie nu a curs apa de la chiuvetă, într-un alt loc priza din perete a ieşit cu tot cu suportul ei de plastic, iar în timpul de odihnă, ziua sau noaptea, nu se auzeau melodiile telefoanelor mobile ci sforăitul vecinilor de cameră sau apartament. Dar toate au fost trecute cu vederea sau suportate cu răbdare, fiindcă preoţii veniţi la cursuri au înţeles că, de fapt, s-au întors la ei acasă printre fraţii lor mai mici sau mai mari.

Am avut parte de zile de har, de plăcută aducere aminte şi de reînnoire a încrederii în viitorul pregătit de Providenţă. Am văzut preoţi fericiţi, senini, zâmbitori, deşi pe unii dintre ei i-am ajutat cu ceva timp în urmă să găsească un doctor bun pe la spitalele din Iaşi. În fine, acest gen de întâlniri sacerdotale necesită multe eforturi, dar se merită, pentru că ne apropie mai mult unii de alţii, de episcop, ajutându-ne să gustăm mai intens „dulcea prietenie” cu Isus pentru care noi ne-am consacrat întreaga viaţă.

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă

Rector

{becssg}hai-acasa1{/becssg}

{becssg}hai-acasa2{/becssg}