S-au terminat cursurile de formare pentru seria a doua de preoţi care, potrivit unei formulări fericite, aparţin inelului de mijloc al generaţiilor sacerdotale moldovene. Cu mici excepţii, participanţii aveau vârsta cuprinsă între 30 şi 50 de ani. Numărul participanţilor a ajuns la 73. Cel mai tânăr dintre ei a fost părintele Savin Mihai, în vârstă de 28 de ani.

Ştim că tinereţea nu este un merit sau că este o „boală” ce trece repede. De asemenea, ştim că în cazul preoţilor catolici nu vârsta contează, ci altceva, şi anume iubirea slujitoare sau dăruirea în apostolat. Şi, totuşi, la vârstă te gândeşti când vezi apariţia semnelor maturităţii depline înainte de vreme. La aşa ceva m-am gândit recent întâlnind un paroh voinic, preot de 15 ani, cu faţă lungă, din cauza cheliei, dar cu ochii strălucitori şi cu gust de viaţă după cum arătau firele de păr argintiu rămase dintr-o fostă podoabă capilară. În timp ce urca înclinat într-o parte, din cauza bagajelor, treptele Seminarului, unul dintre colegi îmi spune: „aşteptam ca în seria asta să vină preoţi mai tineri şi, când acolo, văd că tot ăia bătrâni vin”.

Poate că unii preoţi arată mai bătrâni decât sunt în realitate şi pentru că se consumă, conştient sau inconştient, în trăirea darului Preoţiei. Se spune despre ei că sunt prea aplecaţi peste problemele vieţii pastorale; lor li se recomandă concediul, ori mai multe zile de relaxare fizică şi spirituală. Fără îndoială, cursurile s-au pretat la aşa ceva şi, de aceea, mai mulţi preoţi au cerut să organizăm mai des asemenea întâlniri.

De data aceasta, elementele de noutate au fost variatele preocupări pastorale ale cursanţilor şi apoi conferinţa Î.P.S. Ioan Robu. Subliniez curajul evanghelic al preoţilor care au pus problema con-fraţilor în suferinţă sau în criză, pledând pentru activarea reală a fraternităţii sacramentale prin într-ajutorare umană şi spirituală. De asemenea, mi-a plăcut imaginea folosită de Mons. Ioan Robu pentru a ilustra faptul că preotul depinde în fiinţa lui de legătura cu episcopul şi cu ceilalţi preoţi. Preotul este ceea ce este şi pentru că episcopul şi-a întins mâinile asupra lui, invocând prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Mâinile întinse şi inelul episcopal sunt două semne ce marchează pentru totdeauna destinul preotului: este frate cu toţi ceilalţi asupra cărora episcopul şi-a întins mâinile şi participă la puterea sacerdotală a episcopului semnificată de inel.

În timpul cursurilor, trăirea fraternităţii sacramentale prin participarea la puterea inelului episcopului s-a manifestat în multe feluri: preoţii erau mereu cel puţin câte doi la discuţii, la masă, la plimbare, la fotbal, la film, la rugăciune … până şi maşinile parcate greşit în spaţiile verzi, tot câte două erau, fapt ce a încercat răbdarea administraţiei, se înţelege. Da, aceasta este fiinţa preotului şi modalitatea lui de a fi: împreună cu alţii, în relaţie. Acest statut ontologic este semnificat de inelul episcopal. Cine intră în dinamica acestui inel, acela descoperă că nu este singur.

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă

Rector