„După ce am susţinut examenul de licenţă, am urcat în cameră, am dat jos cărţile de pe masă şi am strigat cât am putut ca să mă audă colegii: Gata cu şcoala, fraţilor! S-a terminat! Victorie, am învins! Iar acum, după nici doi ani de pastoraţie, văd că şcoala nu s-a terminat şi că formarea ar trebui să continue!” – îmi spunea într-o seară unul dintre participanţii la Cursuri şi … nu-mi spunea asta cu prea multă convingere.

Totuşi, discuţia ca atare era plăcută şi era deschisă spre viitor, pentru că analizam împreună diferite posibilităţi de aprofundare a studiilor teologice, fie la Iaşi, fie în altă parte. Fără nici un fel de efort, m-am convins că sentimente şi gânduri asemănătoare traversau inimile şi minţile celorlalţi preoţi tineri, chiar dacă au auzit de atâtea ori că preotul adevărat este preotul bine format şi că formarea permanentă a preotului e parte integrantă a darului preoţiei.

Seria a treia a cursurilor s-a evidenţiat prin impactul psihologic al reîntoarcerii printre clădirile Seminarului, al reîntâlnirii cu unii dintre profesorii Institutului şi cu episcopii diecezei. Pentru preoţii tineri a fost un moment important pe care nu-l vor uita uşor, fiindcă una e să vii la Seminar de bună voie şi altceva e să vii oarecum constrâns din punct de vedere moral sau pastoral. Dau mărturie că trăirea psihologică a acestui moment nu a fost falsificată, dovada cea mai puternică fiind ezitarea plină de emoţie şi de profunde tulburări în participarea la dialogurile publice sau în angajarea la celebrările comunitare. Dincolo de aceste aspecte, s-a văzut că, locuind împreună cu alţi con-fraţi, preoţii s-au străduit să fie mai convingători, mai buni unii cu alţii, mai atenţi la nevoile celuilalt, mai senini, pe scurt, mai mult ceea ce fiecare preot în parte a ales şi ar trebui să fie: altar, jertfă şi jertfitor, asemenea lui Isus Cristos, Marele Preot. Da, s-a văzut că, fiind împreună, preoţii au încercat să umple de conţinut cuvinte mari, precum fidelitate, disponibilitate, mărturie, prietenie, frăţietate. Pentru toate acestea, numai cuvinte de laudă şi de preţuire.

Am remarcat câteva pete de culoare. Una a fost dată de prezenţa câtorva preoţi călugări cu responsabilităţi pastorale în dieceza de Iaşi; alta de P.S. Aurel Percă, auxiliar de Iaşi, care tocmai s-a întors dintr-o călătorie misionară în Ecuador. Participarea preoţilor călugări la Cursuri a ilustrat multe aspecte frumoase ale comuniunii pe care o presupune viaţa sacerdotală, dar mai ales acea realitate de credinţă potrivit căreia într-o Biserică locală există un singur altar, un singur episcop şi un unic prezbiteriu. În virtutea acestei realităţi sacramentale, preoţii sunt fraţi între ei, împărtăşind aceleaşi preocupări pastorale şi alcătuind o singură familie preoţească, al cărei tată/mamă este episcopul ca un adevărat pater/mater familias. P.S. Aurel Percă a spus că un lucru important în viaţa preotului din dieceza noastră ar trebui subliniat mai mult, şi anume simţul apartenenţei la Biserica locală în strânsă corelaţie cu simţul apartenenţei la Biserica Catolică, Universală. Cu această convingere, episcopul Aurel Percă l-a invitat pe preotul catolic din dieceza de Iaşi să participe efectiv şi afectiv la eforturile de primă sau nouă evanghelizare ale Bisericilor surori din Europa sau America Latină.

Cuvintele de mulţumire pe care le-am auzit de la mulţi preoţi participanţi la Cursuri mă fac să cred că intuiţia Papei Benedict al XVI-lea de a institui Anul Sfintei Preoţii a fost centrată bine, că iniţiativa P.S. Petru Gherghel a fost încununată de succes şi că preoţii ce au fost la Institut pentru Cursurile de formare se vor simţi de aici înainte mai uniţi unii cu alţii sau, dacă nu, mai puţin singuri.

Pr. dr. Wilhelm Dancă

Rector