Anton Despinescu

Istoria de 120 de ani a Seminarului din Iaşi înregistrează o multitudine de jubilee, sărbători, dar şi de evenimente triste cărora Seminarul le-a fost martor şi gazdă. Studiul pr. Anton Despinescu despre aniversarea a 50 de ani de la redeschiderea Seminarului diecezan se deschide cu evocarea unei alte aniversări: sărbătorirea a 10 ani de la deschiderea Seminarului (29 septembrie 1896). Contrastând cu prima parte a discursului, în continuarea expunerii autorul aminteşte de evenimentele triste ce au precedat închiderea provizorie a Seminarului, de acţiunile de represiune din partea regimului comunist. Singurul seminar aprobat de Guvern a fost cel de la Alba-Iulia. Autorul rememorează anii „de exil” de la Alba-Iulia, evidenţiind apoi rolul Monseniorului Petru Pleşca în redobândirea clădirii Seminarului din Iaşi şi în redeschiderea acestuia. În final, autorul aduce un imn de mulţumire lui Dumnezeu pentru „Seminarul providenţei” – aşa cum a fost numit Seminarul din Iaşi – care, în ciuda vitregiilor timpului, a continuat şi continuă să dea Bisericii şi lumii noi mesageri ai păcii.

Ne aflăm aici pentru sărbătorirea celor două aniversări anunţate deja: 120 de ani de la înfiinţarea Seminarului Diecezan „Sfântul Iosif” şi 50 de ani de la redeschiderea lui. Şi pentru că dictonul latin spune Omne trinum perfectum, Vă rog să-mi îngăduiţi, ca o introducere în luarea mea de cuvânt, să amintesc de un prim aniversar, acela de un deceniu de la înfiinţare, celebrat cu mare bucurie, la 29 septembrie 1896, care ne este relatat într-un preţios tezaur de arhivă: un caiet-jurnal, manuscris, în limba latină, purtând ca titlu Diarium Seminarii Episcopalis Iassiensis, date limite fiind 1 ianuarie 1891 şi 1 octombrie 1896, o scurtă perioadă de şase ani, care oglindeşte viaţa seminarială, oferind însă şi referiri preţioase la viaţa diecezană.

Importanţa ultimelor două pagini şi jumătate, care descriu această prim aniversare, este deosebită, pentru faptul că au caracterul unor primiţii, trufandale, deoarece în centrul atenţiei se află primii trei elevi ce au răspuns prezent la inaugurarea Seminarului, şi anume: fraţii Emil şi Iuliu Svirschi din Bacău şi Matei Diomede Ulivi din Hălăuceşti.

29 septembrie 1896 a fost o duminică, a 20-a după Rusalii, în orânduiala liturgică de la acea vreme. Caligrafic, cronicarul notează: Festum Sancti Michaelis Archangeli. Primum Seminarii Iassiensis Jubileum, cum iam 10 anni transissent a fundatione ipsius. Indică momentele liturgice ale sărbătorii: 1) Sfânta Liturghie festivă, celebrată în intimitatea capelei Seminarului, dimineaţa la ora 6.00, de către rectorul Felix Wiercinski (al doilea rector al Seminarului după Francisc-Xaveriu Habeni), căruia îi ministrează seminariştii Gheorghe Istoceanu şi Wilhelm Clofanda. După sfânta Liturghie, are loc un Te Deum cu binecuvântare euharistică, celebrat de cei trei primi elevi amintiţi: M. D. Ulivi, hirotonit preot la 14 ianuarie acelaşi an 1896, iar cei doi fraţi – Emil şi Iuliu Svirski – slujind ca diacon, respectiv subdiacon. 2) Liturghia solemnă levitică, celebrată la ora 10.00 în catedrală de aceiaşi trei, omilia fiind rostită de către rectorul Seminarului. Nu este amintit ca participant la jubileu episcopul Dominique Jaquet, probabil absent din Dieceză sau chiar plecat în străinătate. Cronicarul se exprimă patetic referitor la cei trei slujitori de la altar: Hi enim tres primi alumni sunt seminarii, qui in eodem Festo, decem ante annos e paterna regione Iassios profecti sunt. 3) La ora 12.30, dejunul festiv la care sunt prezente personalităţi bisericeşti şi laice, printre care consulul austriac la Iaşi. 4) La ora 16.00, vecernia solemnă celebrată tot de cei trei. 5) Nu putea lipsi programul artistic, prezentat seara, de la ora 18.00 până la 19.30, constând din cântece, cuvântări şi un micro-concert. De o apreciere deosebită s-a bucurat oda în limba latină, scrisă de un student al Seminarului, Iosif Begej, în cinstea episcopului fondator Nicolae Iosif Camilli şi a primului preot indigen, originar din Pildeşti, format în Seminarul diecezan, Petru Albert Pal, hirotonit cu un an înainte, la 29 septembrie 1895.

Revenim la redeschiderea Seminarului, eveniment major în istoria acestui aşezământ bisericesc, care a avut loc acum 50 de ani. Vă rog să consideraţi discursul meu ca o mărturie a unuia ce a trăit 83% din această perioadă, aici, în această instituţie de primă însemnătate, întrucât Seminarul este inima Diecezei. Sper ca mărturia mea să aibă ecou în inimile dumneavoastră, împreună martori cu mine, de-a lungul anilor, mai mulţi sau mai puţini. În orice caz, mi-am verificat aducerile-aminte, apelând la documentele de arhivă.

Cuvântul redeschidere îl legăm îndeobşte de acela al închiderii, care exprimă acţiunea contrară. În acest sens, aceasta, despre care vă voi vorbi mai mult, ar fi a doua, după aceea din 1920, în urma Primului Război Mondial, când Seminarul a fost închis timp de patru ani. Mă refer la aşezământul bisericesc ca atare, fără să intru în detaliile despre clădirile în care a funcţionat, clădiri despre care se va vorbi în referatul al doilea de după-amiază.

Prezenţa trupelor sovietice „eliberatoare” după 23 august 1944 în ţara noastră şi rămânerea lor aici chiar după încetarea ostilităţilor, prin capitularea Germaniei naziste în mai 1945, şi a încheierii păcii în februarie 1947, după care România rămâne în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, dădeau de înţeles că ne aşteaptă ani grei de puşcărie. După abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 şi impunerea caricaturii de Republică Populară Română, ce altceva a devenit biata ţară dacă nu o puşcărie roşie?! În anul fatidic 1948, crivăţul siberian sovietic s-a dezlănţuit cu toată furia asupra tuturor structurilor statului român, făcându-l în scurt timp de nerecunoscut. Biserica a fost o pradă predilectă. Prima victimă a fost cea Greco-Catolică, unită cu Roma. Cea Romano-Catolică a fost drastic redusă în organizare şi supusă la mari presiuni sub deviza Sic volo, sic iubeo, stat pro ratione voluntas („Aşa vreau, aşa poruncesc, nu-ţi rămâne decât să taci şi să înghiţi”). Străduindu-se să-i ducă în eroare pe toţi, suflând printre dinţi că nu vrea să facă martiri, guvernarea-caricatură reperistă avea ţintă bine conturată, poruncită de tătucul Stalin însuşi, anume înregimentarea Bisericii Romano-Catolice la aceeaşi caricatură comunistă, adică o Biserică reperistă, ruptă de centrul unităţii, papa, pentru că megafonul perversităţii staliniste zbârnâia întruna că Vaticanul nu e altceva decât o slugă a imperialismului anglo-american. Cei care nu se încadrau în noile tipare urma să fie lichidaţi sau lămuriţi treptat. În scurt timp, ierarhia bisericească este redusă la tăcere. Rând pe rând, episcopii sunt încarceraţi, cu excepţia a doi: arhiepiscopul mitropolit de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, şi episcopul Ştefan Fiedler de la Oradea, puşi pe linia moartă, în domicilii obligatorii. Seminariile episcopale (fiecare episcopie avea un seminar propriu), cu excepţia celui de la Alba-Iulia, au avut soarta episcopilor. Al nostru a fost blocat cu un an înaintea arestării, la 26 iunie 1949, a episcopului dr. Anton Durcovici. Îmi amintesc de un moment incredibil din vara anului 1948: 16 studenţi teologi, care tocmai terminaserăm anul I, am rămas pentru o săptămână la Iaşi, să recoltăm fânul la ferma Episcopiei, de la Bârnova-Pietrărie. Era un fân bogat, frumos, parfumat. Făcuserăm deja trei stoguri mari şi adunam pentru al patrulea. Deodată, apar trei inşi, în frunte (culmea ironiei!) cu un profesor al nostru de sociologie, din ultima clasă de liceu, profesor numit State. Ne admiră munca, dar, rânjind, ne spune că toate aceste stoguri nu le-am făcut pentru Episcopie, deoarece ei trei alcătuiesc o comisie de inventariere, urmând ca ferma să treacă în proprietatea statului. A avut şi tupeul, văzându-ne consternaţi, să ne consoleze, chipurile, spunând: „Nu fiţi trişti! Spuneţi şi voi ca dreptul Iob: «Domnul a dat, Statul a luat, fie numele Domnului binecuvântat»”. Unul dintre noi i-a replicat: „Domnule profesor, după ce a trecut cu bine proba, Iob a primit înapoi cu vârf şi îndesat!” La care, profesorul, cumva îngăimat, ironic, zice: „Bine, mă, o să vă dea şi vouă cineva, poate cu vârf şi îndesat!” Desigur, nu a mai apucat domnul profesor să vadă momentul restituirii. Era cam bătrân, se apropia de 60 de ani.

Treceau anii, din ce în ce mai duri. Totuşi, prin vara anului 1952, s-a zvonit prin părţile noastre că aceia care doresc să-şi finalizeze studiile şi formarea preoţească ar putea să o facă în Seminarul de la Alba-Iulia, aprobat de statul român ca Institut Teologic de Grad Universitar. Descumpănirea produsă de anii anteriori, la care se adăugau voci ce spuneau că acel seminar ar fi de orientare comunistă, nu era deloc încurajatoare. Luând legătura cu fostul rector al Seminarului din anii 1942-1946, pr. Petru Pleşca, devenit din 1951 conducător al Diecezei cu titlul de ordinarius substitutus, mi-a dat de înţeles că ar fi o şansă. Sfătuindu-mă cu nişte colegi, aceştia m-au îndemnat să merg la faţa locului spre a vedea realitatea. Era cam pe la mijlocul lunii octombrie 1952. Am stat o săptămână acolo, am asistat la câteva cursuri, ba chiar şi la o hirotonire a şapte confraţi moldoveni. Nu am văzut nici un portret al vreunui dascăl marxist-leninist-stalinist, nici vreun mijloc propagandistic. Întorcându-mă în Moldova, le-am spus colegilor cele văzute, auzite, constatate. Ne-am hotărât. În luna noiembrie eram la cursuri în Institutul Teologic din Alba-Iulia, în spiritul Bisericii bine ştiute, aceeaşi una, sfântă, catolică şi apostolică.

Ne-a ajutat Domnul şi, cu o judiciozitate bine precizată, cu aprobarea de a susţine mai multe examene pentru care ne pregătiserăm în anii de şomaj, în sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, la 29 iunie 1953, alţi şapte studenţi teologi din Moldova am fost admişi la hirotonire. După vacanţa de vară şi după încă două examene în primul semestru al anului şcolar 1953-1954, mons. Pleşca a dispus să rămân ca asistent pentru elevii şi studenţii moldoveni din Seminarul de la Alba-Iulia.

An de an, numărul elevilor şi al studenţilor teologi din toate diecezele catolice din ţară creştea, mai cu seamă după eliberarea din puşcărie a episcopului de Alba-Iulia, Marton Aaron, în 1954.

Dacă pentru studenţi nu erau dificultăţi în predarea materiilor de studiu, limba latină fiind la acea vreme încă limbă oficială liturgică şi de predare în învăţământul teologic şi filozofic, nu tot aşa era în Seminarul mic, unde se preda în limba maternă. Fiind elevi de diferite etnii: maghiari, români, germani, bulgari, croaţi, slovaci etc., totul s-a redus la două categorii: clase cu limba de predare maghiară şi clase cu limba de predare română, elevii celorlalte etnii putând opta pentru una sau alta. Pentru clasele cu limba de predare română, majoritatea profesorilor erau de etnie maghiară, ceea ce nu asigura o predare prea reuşită. De asemenea, comunicarea între elevii de atâtea etnii, deşi de aceeaşi confesiune – care conta în primul rând –, nu era cea mai bună, din cauza cunoaşterii foarte slabe a limbii române din partea ardelenilor. Între teologi situaţia era mult mai bună.

Prin urmare, strâmtorarea din ce în ce mai mare din punct din vedere locativ şi de aprovizionare, dar mai cu seamă a deficienţelor privind învăţământul, a necesitat intervenţii repetate, multilaterale, pentru dobândirea de noi spaţii. Întrucât numărul celor de limbă română reprezenta o treime din totalul efectivului, cu perspectivă de adăugire, atât episcopul Marton Aaron, singurul episcop catolic rezidenţial, cât şi mons. Petru Pleşca, împreună cu mons. canonic Traian Iovanelli din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, şi-au unit eforturile pentru redobândirea clădirii Seminarului diecezan din Iaşi, confiscat în 1948.

Prin adresa nr. 130 din 4 iulie 1956, către episcopul Marton Aaron, mons. Petru Pleşca revine la rugăminţile anterioare, menţionând intervenţiile sale din ianuarie şi iunie la Ministerul Cultelor, adăugând că în cazul restituirii clădirii de la Iaşi nu se vor putea relua cursurile decât cu elevii, nu şi cu studenţii, „lipsindu-ne materialul didactic necesar”.

Vara lui 1956 a fost şi în acest sens o vară fierbinte. Cei din Alba-Iulia, din ce în ce mai asaltaţi de cereri de admiteri în Seminar din partea ardelenilor, stând la sfat cu episcopul Marton, prin scrisoarea nr. 409 din 16 august, aduceau la cunoştinţa mons. Petru Pleşca imposibilitatea de a-i mai găzdui pe moldoveni şi pe bucureşteni.

După câteva zile, cu adresa nr. 141 din 25 august, mons. Pleşca îi răspunde directorului Şcolii de Cantori, Francisc Farago, de la Alba-Iulia, mulţumindu-i pentru ospitalitatea oferită în anii precedenţi, rugându-l să restituie cash surplusul de bani daţi de către ordinariatul de Iaşi şi totodată mobilierul împrumutat de ordinariatul bucureştean în 1954. În acelaşi timp, mons. Petru Pleşca îmi scrie despre evoluţia situaţiei, în urma scrisorii nr. 409 menţionate mai sus, spunând: „Am fost ţipaţi afară din Alba-Iulia şi te rog să preiei conducerea operaţiunilor de retragere spre cetatea lui Ştefan Vodă”. Mi se indicau toate detaliile. Menţionez că încă nu apăruse documentul de restituire a clădirii de pe Copou, însă mons. Pleşca ştia el ce ştia. Citez iarăşi din scrisoare: „Acum şi o licărire de mare bucurie. Ni s-a făgăduit Copoul şi s-au dat dispoziţii de eliberare a localului...” Aşadar era o chestiune de zile. Scrisoarea se încheie cu cuvintele: „Dea Domnul să ne vedem cât mai repede şi sănătoşi după zisa bătrânească: Fie pâinea cât de rea... etc.”

Rugăciunile insistente către Milostivirea divină şi bătutul la porţile stăpânirii au avut efectul dorit. Motivele de ordin politic, acelea de asigurare a unui climat prielnic pentru înfăptuirea reformelor tinerei democraţii populare reperiste, vor fi cântărit, fără îndoială, în balanţa deciziei guvernanţilor de a răspunde favorabil cererilor Bisericii Catolice.

Prin adresa deja arhicunoscută unora dintre noi, nr. 15519 din 3 octombrie 1956, a Direcţiunii Secretariatului din Ministerul Cultelor către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, se spunea:

La adresa dumneavoastră, nr. 1668/1956, vă facem cunoscut că în urma intervenţiei noastre, s-a obţinut retrocedarea imobilului fostului Seminar Romano-Catolic din Iaşi, str. Văscăuţeanu, nr. 6, pe data de 1 octombrie 1956, urmând ca în acest imobil să funcţioneze secţiile cu limba de predare română ale Institutului Teologic Romano-Catolic şi Şcolii Romano-Catolice de Cantori.

Pentru a rămâne în litera Legii Cultelor din 1948, care prevedea un singur institut de învăţământ pentru formarea deservenţilor cultului catolic, Guvernul a găsit soluţia ca unicul Institut Teologic Romano-Catolic şi unica Şcoală Romano-Catolică de Cantori aprobate să aibă câte două secţii: cele de la Alba-Iulia, cu limba de predare cu precădere maghiară, şi cele de la Iaşi, cu limba de predare română. Ca organ de conducere, Institutul de la Alba-Iulia avea rectorul, iar secţia română de la Iaşi, prorectorul; Şcoala de Cantori Alba Iulia avea directorul, iar secţia de la Iaşi, un vice-director (subdirector).

Posturile didactice şi administrative bugetare erau repartizate astfel: Institutului de la Alba-Iulia - 6 posturi de profesori, un post de conferenţiar şi 3 posturi de lectori; secţiei de la Iaşi - 3 posturi de profesor, un post de conferenţiar şi un post de lector. Pentru Şcoala de Cantori din Alba-Iulia - 4 posturi de profesor, iar secţiei de la Iaşi - 2 profesori. Cele două posturi de secretar şi un post de îngrijitor, din schema generală de funcţiuni, se dau secţiei din Iaşi.

Se cerea de urgenţă încadrarea de personal didactic şi administrativ în posturile acordate şi înaintarea tabelului la Minister pentru recunoaşterea celor propuşi de către autoritatea bisericească. Statele de plată trebuiau să fie întocmite şi trimise spre ordonanţare de către Minister până la 1 ianuarie 1957. Scriptic, Seminarul diecezan din Iaşi era deschis.

După primirea adresei de retrocedare, prin adresa nr. 2273 din 11 octombrie 1956 a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, canonicul Stanislau Traian Iovanelli, în calitate de vicar general, şi pr. Petru Pleşca, în calitate de provicar general, aduc „cele mai simţite mulţumiri” ministrului Cultelor, acad. prof. Petru Constantinescu – Iaşi, rugându-l să fie interpretul „recunoştinţei noastre profunde faţă de înaltul guvern al scumpei noastre patrii”, asigurându-l că

profesorii vor fi la înălţimea încrederii acordate şi că îşi vor da silinţa ca elevii şi studenţii noştri să fie educaţi în spiritul dragostei creştineşti pentru a deveni buni preoţi şi cetăţeni loiali ai patriei noastre şi luptători pentru marea cauză a păcii în lumea întreagă.

Pentru traducerea în fapt a aprobării, ordinariatul de Iaşi a luat măsurile de urgenţă pentru pregătirea deschiderii anului şcolar.

În primele zile ale lunii octombrie 1956, eram la Iaşi cu puţinul mobilier, cu banii restituiţi de mons. Farago şi cu bagajele seminariştilor moldoveni, transportate de la Alba-Iulia prin CFR.

Clădirea de pe Copou era evacuată, dar nu în întregime, pentru că rămăseseră nişte spaţii ocupate de şase angajaţi ai Institutului de Medicină şi Farmacie, care folosise timp de doi ani clădirea drept cămin studenţesc. Evacuarea acestor locatari a necesitat intervenţii anevoioase şi timp.

Trebuia să fie făcute reparaţii de rigoare, reamenajări şi mobilare. Nefiind banii necesari, ordinariatul de Bucureşti a făcut un împrumut de 250.000 lei la Banca Naţională, pe termen de un an. În realitate, achitarea a fost făcută în foarte scurt timp, prin colectele la care enoriaşii din parohii au răspuns cu multă generozitate.

Până la terminarea acestor lucrări, s-a procedat la organizarea logistică privind anul şcolar. Teama mons. Pleşca de a nu putea susţine şi cursuri teologice a fost învinsă. După cum se cerea în adresa Ministerului Cultelor nr. 15519, pe posturile didactice şi administrative au fost nominalizaţi următorii:

La Institutul Teologic:

1.  Pr. Anton Trifaş, prorector şi profesor de teologie morală;

2.  Pr. Gaspar Bachmeier, profesor de Sfânta Scriptură şi de limbă greacă biblică;

3.  Pr. Leopold Nestmann, profesor de filozofie, istoria filozofiei, pastorală, omiletică şi liturgică;

4.  Pr. Rafael Friedrich, conferenţiar pentru teologia fundamentală şi dogmatică;

5.  Pr. Anton Despinescu, lector pentru istoria Bisericii, patrologie, arheologie, ritualul bisericesc şi constituţie;

6.  Pr. Carmil Gherghel, secretar;

7.  Diac Ştefan, îngrijitor.

La Şcoala de Cantori:

1.  Pr. Anton Bişoc, profesor de religie;

2.  Pr. Carmil Tocănel, profesor de muzică bisericească.

Într-o scrisoare datată 30 ianuarie 1957 către Sfântul Scaun, mons. Pleşca relatează despre situaţia Seminarului mare şi a celui mic din Iaşi, indicând schema de organizare, aceeaşi ca mai sus, adăugând ca profesor de exegeză biblică pe mons. Carol Pakocs, originar din Satu Mare şi transferat de la Institutul Teologic din Alba-Iulia. Ca efectiv de studenţi, indică un număr de 20, iar elevi seminarişti - 75. Ca dificultăţi majore indică lipsa manualelor şi a breviarelor, cu speranţa unei rezolvări urgente. Totodată, imploră binecuvântarea apostolică.

Sursele economice ale Seminarului au fost încă de la înfiinţarea lui, în 1886, foarte precare. Mereu s-a apelat la mila binefăcătorilor. În acest sens, citez ceea ce scria episcopul Nicolae Iosif Camilii, în 1892, unei binefăcătoare din Belgia, Caroline Marie Kaiser: „Seminarul meu nu are nici o sursă pe care să pot conta. Contez doar pe providenţă, prin care bunii catolici din străinătate ne ajută”.

Situaţia se verifică şi în zilele noastre, astfel că acest Seminar poate fi numit pe drept cuvânt SEMINARUL PROVIDENŢEI.

Cursurile anului şcolar 1956-1957 au început pe data de 26 noiembrie 1956, după invocarea cu smerenie şi încredere a Duhului Sfânt, dătătorul de lumină, tărie, mângâiere şi pace.

Studenţii şi elevii erau repartizaţi pe ani şi clase astfel: clasa a VIII-a - 34 de elevi începători (prima clasă a Seminarului mic, la vremea când învăţământul general era de 11 clase); clasa a IX-a - 16 elevi; clasa a X-a - 23 de elevi; clasa a XI-a - 8 elevi. La Institutul Teologic: anul I - 2 studenţi; anul II - 6 studenţi; anul III - 4 studenţi; anul IV - nimeni; anul V - 5 studenţi; anul VI - 3 studenţi.

Seminarul era plin până la refuz. În inimile tuturor stăpânea bucuria că suntem din nou la noi acasă şi că putem pregăti preoţi după specificul şi trebuinţele Bisericii noastre locale.

ACEASTA A FOST REDESCHIDEREA SEMINARULUI DIECEZAN DIN TOAMNA ANULUI 1956.

În finalul acestei expuneri, mă simt obligat a vă declara că m-aş considera incomplet şi incorect faţă de mine însumi şi faţă de dumneavoastră dacă nu aş încerca să răspund unei întrebări ce s-ar putea pune în legătură cu tot ceea ce am prezentat: Cum s-a putut obţine această retrocedare a unui aşezământ de cult, într-un regim comunist ateu, în fază incipientă, revoluţionară? Aminteam mai sus de motivele politice viclene, de răgazul liniştitor de care statul avea nevoie pentru realizarea programului de reforme radicale iniţiate.

Deşi retrocedarea nu a fost, de fapt, decât o restituire după o confiscare nedreaptă, totuşi, într-un context ca acela a fost socotit de unii ca un favor, care, după cum se va verifica imediat, a trebuit să fie plătit destul de scump cu şicane şi chiar compromisuri dureroase. Orice încadrare în posturile didactice şi administrative trebuia să aibă recunoaştere din partea Guvernului, profesorul propus având a trece prin furcile caudine ale organelor de Securitate. Bruma de salarizare şi de burse era condiţionată şi verificată minuţios. Cât priveşte procesul de învăţământ, trebuiau să fie respectate rigorile regimului: manuale şcolare oficiale, program de educaţie cetăţenească, în care să fie preamărite la superlativ realizările clasei muncitoare, clasa conducătoare, idealurile non plus ultra comuniste, conturarea luminoasă a omului nou, prietenia veşnică şi de nezdruncinat cu Uniunea Sovietică (bastionul păcii e U.R.S.S.).

La începutul fiecărui an de învăţământ trebuiau să fie trimise în patru exemplare Ministerului Cultelor programele analitice, tabelele nominale ale elevilor, studenţilor şi profesorilor. Acestea, pentru a fi verificate cu atenţie la direcţia de studii a aceluiaşi Minister. Totul era supus inspecţiilor statale riguroase.

Ca exemplificare, aş aminti de inspecţia drastică făcută pe la mijlocul lunii aprilie 1959 de către tov. inspector Ştefan Stănescu. După efectuarea acesteia, care s-a soldat cu sancţionarea prorectorului Anton Trifaş (reţinerea salariului pe trei luni din cauza lacunelor constatate, adică lipsa stemei RPR din sălile de curs, a tablourilor fruntaşilor PCR-işti ş.a.), s-au trasat mai multe sarcini, dintre care am spicuit:

–   învăţământul să se facă după programele analitice aprobate de Departamentul Cultelor şi numai după manualele de şcoală actuale;

–   lectura particulară a elevilor va fi asigurată prin punerea la dispoziţie a materialului didactic corespunzător: biblioteci, abonamente la ziare şi reviste, sală de lectură;

–   recrutarea corpului didactic sub aspectul calificării profesionale şi al loialităţii faţă de Guvern;

–   nelipsitul ARLUS (Alianţa României la Uniunea Sovietică sau, mai exact, Alipirea României la Uniunea Sovietică);

–   Gazetă de perete la zi;

–   activitatea educativ-patriotică;

–   ţinerea la curent cu mersul politic în ţară şi în lumea întreagă;

–   antrenarea educativ-politică prin teatru, cinema, şedinţe ş.a.;

–   muncă voluntară pentru construcţia socialismului.

Ca să nu mai vorbim de mulţimea tabelelor, situaţiilor statistice multilaterale, dărilor de seamă, angajamentelor clar stabilite şi urmărite ş.a.

Toate se transformau în ultimă analiză într-o mare lehamite. Oricum, trebuia să spui ca ei, chiar dacă făceai cum puteai sau credeai de cuviinţă, mai cu un banc, mai cu o masă bună şi cu plocoane date inspectorilor, ştabilor (care nu le refuzau), şi câte altele. E de râs? E de plâns? Poate amândouă! Dăm din cap a dezaprobare, exclamând: O, tempora! O mores! O dictatores!

Drept happy-end, apelez la bătrânul şi dreptul Tobia din Vechiul Testament, la cântarea sa, adaptată la sărbătoarea noastră:

Bucură-te aşadar, Seminarule [Ierusalime], şi te veseleşte pentru fiii celor drepţi, căci toţi s-au adunat şi îl binecuvântează pe Domnul. Fericiţi cei care se vor bucura de activitatea ta! Suflete al meu, binecuvântează-l pe Domnul, Regele cel mare, căci în cetatea Iaşilor este zidită casa lui... (cf. Tob 13,13-16)

Şi la Psalmul 32: „Lăudaţi-l pe Domnul, cântaţi-i o cântare nouă; cântaţi-i cu măiestrie şi cu strigăte de veselie, căci drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare” (cf. Ps 32,2-4).

Iar din partea sfântului Clement, mucenic, al treilea papă al Romei după sfântul Petru, prezent astăzi în calendarul apusean, iar mâine în cel răsăritean: „Având de la Dumnezeu multele daruri, să-i mulţumim pentru toate. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin”.