Istoria este un dar al lui Dumnezeu, iar timpul pe care l-am primit intră în planul său veşnic, prin care însoţeşte cu iubirea sa toate făpturile, mai ales omul, capodopera mâinilor sale.

În acest plan intră şi istoria creştinilor şi, ca să ajung la noi, istoria Bisericii noastre locale, istoria Seminarului. Toate împlinirile, toate încercările, suferinţele, dar şi bucuriile, s-au înscris în acest program divin care a îmbrăcat haina noastră, haina timpului, o dată cu darul creaţiei, dar, mai ales, cu darul mântuirii şi al întrupării, când Cuvântul cel veşnic al Tatălui s-a făcut om şi a locuit între noi (cf. In 1,14).

Cele două mii de ani de creştinism, sutele de ani ale istoriei Bisericii noastre locale se înscriu în lucrarea minunată a providenţei şi reprezintă un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi.

Oameni fiind, poate nu înţelegem mereu această dovadă a milostivirii şi condescendenţei divine, ea însă, văzută în timp, devine vizibilă şi demonstrează că nimic nu este întâmplător, ci urmează un parcurs de creştere şi dezvoltare sub ochii grijulii ai lui Dumnezeu.

Celebrăm două evenimente despre care toţi am auzit: înfiinţarea de către episcopul N.I. Camilli a Seminarului „Sfântul Iosif” din Iaşi acum 120 de ani şi 50 de ani de la redeschiderea Seminarului Mare Diecezan „Sfântul Iosif” în Iaşi, pe Copou, în fosta clădire ce-i adăpostea înainte de război pe elevii şi studenţii seminarişti ai Episcopiei de Iaşi. Două evenimente ce fac parte din viaţa Bisericii noastre locale şi care reprezintă două momente cruciale pentru formarea clerului indigen.

Îmi permit să spun că numai providenţa a dispus să avem doi păstori, doi episcopi care să răspundă la inspiraţiile Duhului Sfânt şi să devină instrumente fidele ale Marelui Preot pentru împlinirea mandatului de evanghelizare pe aceste binecuvântate meleaguri ale Moldovei şi Bucovinei. În ambele cazuri s-a verificat curajul şi zelul păstorilor pentru turma încredinţată grijii lor pastorale. Preocuparea episcopului N.I. Camilli şi a Preasfinţitului Petru Pleşca, pe atunci ordinariu substitut, de a deschide şi de a redeschide porţile Seminarului din Iaşi a fost nu numai exemplară, dar, într-un fel, legendară. Istoricii şi experţii care prezintă referatele lor demonstrează acest lucru.

Cât mă priveşte pe mine, după exprimarea bucuriei trăirii unei astfel de aniversări, după salutul obişnuit îndreptat spre toţi invitaţii şi participanţii la acest simpozion, doresc să fac câteva remarci cu privire la redeschiderea Seminarului de pe Copou chiar în timpul celei mai teribile dictaturi, când atâţia preoţi se aflau în închisori şi când curajul de a te prezenta credincios sau aspirant la preoţie era aproape un delict.

În anul 1956, cu câteva săptămâni de întârziere de la programul obişnuit pentru începerea şcolii, studenţii şi elevii şcolii de cantori din Moldova, ce urmau cursurile la Alba-Iulia, s-au întors în vechea clădire a Seminarului din Copou şi au început drumul de pregătire spre sfânta Preoţie.

Am avut de multe ori ocazia să aud cum mons. Petru Pleşca, ordinariu substitut de Iaşi, provicar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, ne vorbea despre momentul providenţial ce s-a ivit pentru mutarea secţiei române a Seminarului „Sfântul Iosif” de la Alba-Iulia în fostul sediu o dată cu întâlnirea şi cu decizia unui ucrainean, Emil Botnăraş (Bodnarenko), fiu al meleagurilor bucovinene (înmormântat, de altfel, cu ceremonial bisericesc lângă biserica din Jaslovăţ, com. Milişăuţi).

Cel puţin o dată pe an, monseniorul, mai târziu episcopul Petru Pleşca trecea pe la mormântul acestui om politic – de unii controversat şi condamnat – pentru o scurtă rugăciune şi o pioasă pomenire. Noi înşine, care ştiam de acest lucru, am trecut de atâtea ori pe la mormântul lui să aprindem o lumânare şi să facem o rugăciune de recunoştinţă.

Nu e de mirare ca Dumnezeu să se folosească de astfel de persoane, chiar din aparatul politic al unui dictator, care să decidă un act menit să se înscrie în planul voit şi urmărit de Dumnezeu. Şi câte alte asemenea momente nu cunoaşte istoria! Îmi permit să fac o referire biblică la Cirus, împăratul perşilor, care a dispus întoarcerea poporului ales din exil spre Ţara Sfântă şi Ierusalim.

Întoarcerea în casa noastră cu 50 de ani în urmă a fost un moment istoric. Şi atâtea alte haruri, bucurii, împliniri, serii de elevi şi studenţi, un impresionant număr de preoţi pentru acele zile grele ale dictaturii şi pentru viitorul Bisericii noastre locale.

Nu trebuie şi nu putem să uităm nici greutăţile, nici suferinţele, nici jertfele, crucile episcopilor, superiorilor, profesorilor şi ale studenţilor, care nu au lipsit şi nu au fost puţine, care însă au pecetluit drumul de jertfă al unei noi creşteri şi al renaşterii materiale şi spirituale a Bisericii noastre locale.

Am putea oare să uităm că n-am fi avut învierea Domnului dacă nu ar fi fost drumul lung spre Ierusalim şi Calvarul Mântuitorului întrupat, Fiul lui Dumnezeu făcut om?

Cei 120 sau 50 de ani de istorie poate nu ni se par aşa de mulţi în comparaţie cu miile anilor de istorie. Totuşi, aceşti ani ne obligă să recunoaştem un adevăr confortant: Dumnezeu cel milostiv ni i-a oferit, Dumnezeu, cu providenţa sa, ne-a însoţit, Dumnezeu ne-a umplut cu daruri şi cu binecuvântări.

Mulţumesc tuturor participanţilor la acest simpozion dedicat unui moment important din istoria Bisericii noastre locale: vă preţuim că v-aţi făcut timp să prăznuiţi cu noi milostivirea lui Dumnezeu şi că vă dispuneţi să continuaţi cu noi istoria şi munca de răspândire a evangheliei în lumea de azi prin împlinirea planului lui Dumnezeu, Domnul istoriei, avându-l înaintea noastră pe Marele nostru Preot şi simţindu-l în suflet pe Duhul Sfânt, inspiratorul şi luminătorul drumului nostru de credinţă.

Trebuie să recunoaştem că am avut mereu în Seminar nişte ocrotitori puternici – pe sfânta Maria, Maica preoţilor, pe sfântul Iosif, purtătorul de grijă, şi pe mica Tereză.

Cu bucuria acestui popas în suflet, în casă şi în dieceză, şi cu noi speranţe pentru următorii ani, vă spun tuturor, profesori, studenţi, binefăcători şi oaspeţi: Deo gratias! Înaintaţi cu curaj în larg!