DUMINICA A VII-A DE PESTE AN

Is 43,18-19.21-22.24-25

2Cor 1,18-22

Mc 2,1-12

Celebrând duminica, ziua Domnului, ziua învierii lui, ne aducem aminte de mântuirea noastră, aşa cum citim în antifona de la intrare: „Doamne, în mila ta ne-am pus toată speranţa, tresaltă de bucurie inima mea, căci tu m-ai mântuit, cânta-voi Domnului care mi-a dăruit cele bune”. Mântuirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu la care este invitată toată făptura.

În prima lectură, această mântuire este prefigurată de eliberarea promisă de Dumnezeu poporului israelit. Ne aflăm în capitolul 43 al Cărţii lui Isaia, unde poporul israelit este în exil, şi aceasta din cauza păcatelor lui. Exilul este perioada de purificare morală a poporului, este un moment de convertire. Însă israeliţii, în loc să se căiască de păcatele lor, se gândeau la evenimentele minunate pe care le-a săvârşit Dumnezeu pentru ei. Trăiau nostalgia vremurilor în care Dumnezeu, cu braţ puternic, îi ocrotea şi îi conducea pe drumul care duce la împlinire. Şi această nostalgie nu angajează poporul în urmarea voinţei lui Dumnezeu prin îndeplinirea a tot ceea ce cere El, îi face să viseze şi, mai mult, chiar să păcătuiască: „Dar tu nu m-ai chemat, Iacobe, şi nu te-ai ostenit pentru mine, Israele..., ci m-ai copleşit cu păcatele tale şi cu fărădelegile tale m-ai chinuit”.

Dumnezeu îi îndeamnă să uite de aceste întâmplări, însă nu este vorba despre o uitare a lui Dumnezeu şi a faptelor lui. Invitându-i la uitare, Dumnezeu vrea ca poporul să iasă din viaţa obişnuită şi să se angajeze în mântuirea proprie. Dumnezeu cere poporului să colaboreze la realizarea acelui lucru nou pe care îl promite: mântuirea.

Această mântuire deja se vede, înmugureşte, spune autorul, pentru că Dumnezeu este fidel promisiunii sale şi El este „acela care şterge păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte de fărădelegile tale”. Astfel, Dumnezeu creează o nouă ordine la care îi face părtaşi pe toţi aceia care îl slujesc din toată inima.

În fragmentul evanghelic, această mântuire este vizibilă în Isus Cristos, şi în El toate vestirile profetice ale Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea. Astfel, vindecarea paraliticului este un semn care arată că Împărăţia Cerurilor este aproape şi că mântuirea lui Dumnezeu ajunge la împlinire.

Isus vine la Cafarnaum pentru a predica evanghelia şi cuvântul său adună o mulţime mare de oameni, astfel încât casa unde învăţa Isus era arhiplină; nu se putea intra şi nici nu se putea ieşi. El învaţă adevărul prin care îi vindecă pe oameni de neputinţele lor şi prin care sunt eliberaţi de orice păcat care îi subjugă.

Şi iată că patru bărbaţi care purtau o targă pe care zăcea un paralitic încearcă să ajungă la Isus. Ei ştiu că singura salvare este Isus şi sunt convinşi că El este adevăratul Mesia. Credinţa lor este mare, după cum remarcă însuşi Isus, astfel încât nu se sfiesc să spargă acoperişul casei şi să-l lase printr-o gaură pe paralitic să ajungă la Isus.

Isus, în faţa paraliticului care cere ajutor şi vindecare, îşi descoperă bunătatea sa, bunătatea lui Dumnezeu. El ştie că păcatele care apăsau asupra acestuia erau adevărata cauză a paraliziei. De aceea, îi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”. De fapt, suferinţa fizică este un nimic pe lângă durerea sufletească provocată de păcat. Astfel că, fiind eliberat de povara păcatelor sale, paraliticul devine liber, devine prin Fiul părtaş la natura divină.

Acum este şi momentul în care Isus îşi dezvăluie dumnezeirea sa. El dovedeşte într-un mod minunat că este singurul care iartă păcatele, împotriva cărturarilor care se îndoiau de acest lucru, oferind ca şi semn al acestei iertări vindecarea fizică: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mc 2,11).

Aşadar, mântuirea este în mijlocul nostru şi timpul mesianic promis în Vechiul Testament s-a împlinit. Însă aceasta nu ne îndeamnă la pasivitate, ci ne angajează, asemenea oamenilor care l-au purtat pe paralitic, să participăm activ la mântuire, căci „întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui” (Lumen gentium 11).

În faţa acestei chemări la mântuire, atitudinea noastră trebuie să fie fermă, iar acest lucru ne-o arată clar lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului Paul către corinteni.

Credincioşii din Corint îi acuză pe sfântul Paul şi pe colaboratorii săi, Silvan şi Timotei, de indecizie. Paul le promisese, într-adevăr, că va trece pe la ei, însă, chemat fiind de cuvântul Domnului în altă parte, trebuie să facă întocmai. Şi le răspunde corintenilor că cel mai important lucru este împlinirea voinţei lui Dumnezeu, în care toate făgăduinţele sunt DA. Şi în faţa acestuia, răspunsul nostru trebuie să fie AMIN, ceea ce înseamnă să se facă întocmai.

Împlinirea voinţei lui Dumnezeu este deci ceea ce ni se cere astăzi în liturgia cuvântului. Mântuirea a fost împlinită de Isus Cristos, care nu s-a opus suferinţei, cuvântul lui a fost mereu un DA adresat Tatălui, şi la această mântuire trebuie să participăm fiecare dintre noi în mod personal şi nimic din ceea ce este lumesc nu trebuie să ne oprească, chiar dacă acest lucru aduce după sine suferinţă.

Sfântul Laurenţiu a fost unul dintre diaconii Bisericii din Roma şi se ocupa cu administrarea bunurilor Bisericii, ajutându-i pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani. Chiar dacă Biserica trecea prin vremuri grele, este vorba de persecuţii, credincioşii nu uitau să-şi aducă darul lor pentru cei săraci şi nevoiaşi.

Prefectul Macrianus, auzind despre aceasta, a presupus că Biserica creştină trebuia să aibă multe bogăţii de poate să ajute pe atâţia. De aceea, a trimis soldaţi ca să-l aresteze pe Laurenţiu, care se ocupa cu distribuirea acestora. Când l-a văzut, Macrianus i-a zis: „Am auzit că voi, care vă numiţi creştini, aveţi mult aur şi argint”. „Este adevărat”, i-a zis Laurenţiu, „Biserica creştină are mari bogăţii”. Atunci, Macrianus i-a zis „Du-te şi adu-mi aici toate aceste bogăţii căci trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului”.

Laurenţiu s-a dus şi i-a adunat pe toţi orbii, pe cei schilozi, pe cei orfani, pe văduvele bătrâne neajutorate şi a venit în faţa lui Macrianus, căruia i-a spus: „Iată, acestea sunt bogăţiile Bisericii”.

Aprins de mânie şi considerându-se ofensat, Macrianus a poruncit ca Laurenţiu să fie condamnat şi să fie prăjit pe un grătar, ceea ce s-a executat imediat. Crudul prefect al Romei se desfăta privindu-l pe acesta, dar nu s-a auzit nici un geamăt, nici un oftat; martirul primise putere să triumfe asupra suferinţei.

Răspunsul sfântului Laurenţiu în faţa lui Dumnezeu care ne mântuieşte este sublim. El nu se dă înapoi nici de la moarte, şi se angajează trup şi suflet în slujirea iubirii. Răspunsul său este „da”, acel „da” pe care şi sfântul Paul l-a rostit în faţa corintenilor, răspuns care face din om fiu al lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Această angajare a noastră la realizarea mântuirii nu este posibilă fără recunoaşterea nimicniciei noastre în faţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne recunoaştem păcătoşi şi să-i cerem iertare lui Dumnezeu, împreună cu psalmistul: „Vindecă-mă, Doamne, căci am păcătuit”. Fără aceasta, noi nu suntem capabili să ne angajăm în adevărata iubire care ne conduce la mântuire, şi fără o convertire interioară suntem asemenea mormintelor spoite pe dinafară, dar care înăuntru sunt pline de putreziciuni.

Aşadar, să implorăm iertarea lui Dumnezeu ca să fim vrednici de mântuirea sa. Să cerem mereu credinţă, ca asemenea celor patru bărbaţi care l-au purtat pe olog la Isus, să fim şi noi capabili să-I spunem DA lui Dumnezeu, aşa cum a făcut sfântul Paul în faţa corintenilor, pentru ca voinţa noastră să nu fie decât voinţa lui Dumnezeu.