DUMINICA I DIN POSTUL MARE

Gen 9,8-15

1Pt 3,18-22

Mc1,12-15

În această primă duminică a Postului Mare, Biserica ne invită să intrăm cu hotărâre într-o perioadă de autentică revizuire a vieţii noastre, pentru a putea celebra în spirit de adevăr şi de credinţă marea sărbătoare a Paştelui - centrul întregului mister creştin. Timpul Postului Mare trebuie să fie un timp de penitenţă şi de convertire. Din partea noastră, a creştinilor, este cerută o revizuire a propriei conduite, o confruntare cu propriile infidelităţi, o corectare sau chiar o întoarcere totală a cursului vieţii. Suntem, aşadar, la începutul unui drum care trebuie să ne conducă la trăirea vieţii adevărate în Cristos Mântuitorul, aşa cum o arată şi rugăciunea zilei din liturghia de azi: „Dumnezeule atotputernic, dă-ne, te rugăm, harul, ca prin celebrarea acestui sfânt post, să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă”.

Mesajul liturgiei cuvântului din această duminică poate fi sintetizat în aceste cuvinte: Dumnezeu este mereu alături de noi în lupta pe care o ducem spre a ne elibera de păcat, de moarte. Textul din Cartea Genezei, pe care l-am ascultat în prima lectură, vrea să pună în lumină iubirea absolut gratuită a lui Dumnezeu faţă de om, iubire care contrastează mereu cu încăpăţânarea omului de a face totul de unul singur, fără Dumnezeu, rupând astfel raportul de dependenţă care-l leagă pe om de cel ce l-a creat. Această atitudine îl duce pe om la moarte. Potopul nu este decât o consecinţă a neascultării, însă Dumnezeu, în marea sa milostivire, le propune oamenilor, reprezentaţi de Noe, o alianţă în urma căreia „nici o făptură nu va mai fi nimicită”(Gen 9,11). Pentru oameni, deci, convertirea, salvarea constă în a crede în iubirea-alianţă eternă a lui Dumnezeu. Situaţia în care se afla omenirea din timpul lui Noe nu este cu mult diferită de cea a zilelor noastre. Autorii Cărţii Genezei ne prezintă lumea în care trăia Noe ca fiind închisă în sine, interesată doar de cele materiale, de bunăstare, ignorându-l total pe Dumnezeu. Atitudinea noastră în faţa răutăţii lumii de astăzi, a infidelităţii faţă de Dumnezeu, trebuie să fie aceea a lui Noe, care a ales să se desprindă de răutăţile lumii în care trăia şi să se încreadă, aproape orbeşte, în cuvântul lui Dumnezeu, fapt care i-a adus şi mântuirea.

Evanghelia acestei duminici ni-l prezintă pe Isus, noul Noe, care a venit să salveze lumea de la potopul universal al păcatului, ispitit în deşert de către diavol. Sfântul evanghelist Marcu nu menţionează timpul ispitirii suportate de Isus, noteză doar că pentru mai mult timp Isus a fost ispitit de Satana. Am putea spune că cele patruzeci de zile petrecute de Isus în deşert sunt doar începutul unei lupte şi a unei continue victorii asupra diavolului, care încerca să împiedice realizarea operei lui Dumnezeu şi, mai ales, fericirea omului. Această luptă a lui Isus cu diavolul va culmina cu moartea şi învierea sa, semne ale victoriei definitive asupra păcatului şi asupra morţii. Ne punem însă întrebarea: cum putea fi ispitit Isus, care era Fiul lui Dumnezeu? La această întrebare ne răspunde sfântul Augustin care, comentând acest episod al vieţii pământeşti a lui Isus, spunea: „Cristos a fost ispitit de diavol deoarece în Cristos erai tu, omule, cel care cunoşteai ispita: El a luat de la tine trupul său pentru a te face părtaş la mântuirea sa”. Aşadar, Dumnezeu, în marea sa bunătate, l-a trimis în lume pe unicul său Fiu, care s-a făcut întru toate asemenea oamenilor, în afară de păcat. El a venit în lume pentru ca prin moartea şi învierea sa să încheie cu oamenii un nou legământ, o nouă alianţă care le va desăvârşi pe cele încheiate în vechime cu poporul lui Israel. Astăzi, fiecare creştin este pus în situaţia de a alege între idealul creştin şi exigenţele, cerinţele lumii, între fidelitatea faţă de Biserică şi faţă de Dumnezeu, pe de o parte, şi concepţiile materialiste care caracterizează tot mai mult societatea şi civilizaţia zilelor noastre. Ispitele copleşesc inima şi mintea oricărui om. Mândria, egoismul, orgoliul, lenea sau slăbiciunile stau mereu la pândă. Avem nevoie de multă atenţie şi, mai ales, de constanţă, de fermitate, pentru a putea zădărnici atacurile diavolului.

Biografii sfântului Ignaţiu de Loyola menţionează în viaţa acestui mare sfânt o întâmplare care ne va ajuta să vedem care trebuie să fie reacţia unui creştin adevărat atunci când este încercat. Într-o zi, pe când dorea să intre în biserică, sfântului i-a apărut în faţă o creatură ciudată care se asemăna cu un şarpe plin de ochi; în acelaşi timp, simţea o plăcere interioară care se aprindea şi se stingea din când în când. O voce care venea parcă din interior îi spunea pe un ton insinuant: „Oare cum vei putea suporta această existenţă plină de sacrificii, pe care ai ales să o trăieşti, în toţi cei şaptezeci de ani pe care îi mai ai de trăit?”. Sfântul, după câteva momente, deşteptându-se parcă dintr-un somn, a recunoscut în această viziune pe diavol care încerca să-l ispitească, căci numai el putea fi cel care dorea să-l îndepărteze de la calea minunată de sfinţenie pe care acesta se angajase. În consecinţă, răspunsul a venit prompt şi hotărît: „Mizerabile! Şi tu, oare tu îmi poţi promite o oră de viaţă?” Atunci ispititorul dispăru, iar în inima sfântului reveni pacea. Probabil că noi nu avem astfel de contacte directe cu diavolul, însă acesta ne încearcă mereu, iar pentru a-i face faţă trebuie ca, asemenea sfântului Ignaţiu de Loyola, să fim mereu atenţi şi să fugim întotdeauna de ceea ce e rău.

Asemenea lui Isus în deşert, şi noi experimentăm deseori ispita succesului material, a fugii de propria cruce sau de încercările pe care Dumnezeu ni le rezervă în această viaţă, refugiindu-ne în liniştea cercului restrâns în care ne trăim viaţa. Însă un creştin adevărat nu trebuie să fugă din faţa luptei, oricât de dură ar fi aceasta. Aşa cum o furtună scoate în evidenţă abilitatea unui pilot de avion, tot aşa ispita demonstrează soliditatea unui suflet creştin. Ispita impune atenţie, controlul oricărei acţiuni, fuga de ceea ce este rău şi, mai ales, cunoaşterea propriilor capacităţi. În acest sens, sfântul Augustin spunea: „Nimeni nu se poate cunoaşte pe sine dacă nu este ispitit, nimeni nu poate fi încoronat dacă nu a învins, nimeni nu poate învinge dacă nu există o luptă, însă lupta presupune un inamic, o încercare”. Şi inamicul numărul unu al creştinului este Satana.

„S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15). Acestea sunt primele cuvinte ale predicii lui Isus după ce a fost condus de Duhul Sfânt în pustiu. Aceste cuvinte ne sunt adresate şi nouă astăzi. A ne converti, a ne întoarce înseamnă a crede în Evanghelie, şi nu în Satana, înseamnă a crede şi a mărturisi în viaţa noastră faptul că Cristos este adevăratul Noe, care salvează lumea de la potopul universal, că alianţa sa este veşnică, că nu va mai exista un alt potop pe pământ, deoarece „Cristos a murit o dată pentru totdeauna: cel drept a murit pentru cei vinovaţi”(1Pt 3,18). Prima scrisoare a sfântului Petru, din care am ascultat un fragment în a doua lectură de astăzi, a fost scrisă într-un timp în care comunităţile creştine erau asuprite, persecutate. În astfel de circumstanţe, ea avea scopul de a consola credincioşii şi de a-i îndemna la a persevera în credinţă. Ne punem deseori întebarea: trebuie neapărat să suferim? Sau, mai mult, este necesar să suferim pentru credinţa noastră? Chiar dacă situaţia noastră nu este întocmai aceeaşi cu cea a primilor creştini, ne confruntăm totuşi cu sărăcia, cu bolile şi cu moartea, rareori întâlnim fidelitate şi înţelegere, într-un cuvânt, rareori suntem fericiţi. Cum reacţionăm noi în faţa atâtor probleme? Sfântul Petru ne aduce aminte că prin botez am devenit fii ai lui Dumnezeu. Tocmai acest fapt poate împiedica răul de a ne mai ţine striviţi de teroare. Fiecăruia dintre noi îi revine datoria de a căuta lumina lui Dumnezeu, singurul aliat sigur şi demn de încredere; însă trebuie să ne încredem, să înălţăm privirea şi să cerem cu mâinile nevinovate şi cu inima curată ajutorul hotărâtor pentru o schimbare cu adevărat durabilă. Aşadar, Postul Mare ne invită să credem în Evanghelie, adică să ne eliberăm de orice idol şi să-i acordăm deplină încredere lui Cristos şi cuvântului său, ba, mai mult, să devenim predicatori ai Evangheliei lui Dumnezeu, mai ales prin viaţa noastră, ca şi „pietre vii ale templului lui Cristos”(1Pt 2,5).