Dragi seminarişti,

Lăsând deoparte diferenţele de vârstă şi deosebirile în slujire care există între noi, cred că toţi cei care trăim şi muncim în Seminarul diecezan – preoţi formatori şi seminarişti, profesori, surori şi personalul auxiliar  - formăm o singură familie spirituală. Cred că avem aceleaşi idealuri şi căutăm să trăim aceleaşi valori creştine. Nu spun care sunt acestea, fiindcă le ştim, dar printre ele, una este fundamentală, întrucât ne leagă pe toţi, şi anume idealul sau valoarea extraordinară a sfintei preoţii.

Fiind o familie, chiar şi spirituală, şi noi avem, din când în când, evenimente deosebite cărora vrem să le acordăm atenţia cuvenită. De exemplu, Crăciunul este un eveniment deosebit. Cu această ocazie specială, vă propun o întâlnire cu mons. Anton Durcovici, încercând să vedem ce ar putea să ne spună nouă, preoţi şi viitori preoţi,  în anul de graţie al Domnului 2010, când s-ar fi împlinit o sută de ani de la hirotonirea lui ca preot.

Am găsit în arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi mai multe documente în care episcopul Durcovici vorbeşte în mod direct sau indirect despre preoţie. Am cules aceste cuvinte pentru mine, pentru voi, şi le propun acum spre meditaţie. Aş vrea ca aceste cuvinte să ne tulbure puţin şi, în acelaşi timp, să întărească în noi răspunsul la chemarea sacerdotală.

Astfel, într-o scrisoare adresată diaconului Gheorghe Ciuraru din Valea Seacă, îi scria ziua de 5 august 1948: „Ceea ce mă bucură îndeosebi, este faptul cum te porţi faţă de Părintele Paroh. Ia-ţi-l drept pildă: Fortiter in re, suaviter in modo (…). Nu strică apoi să te pregăteşti cu încetul de pe acum la examenul pentru preoţie, atât studiind cât şi meditând în faţa tabernacolului, unde dumnezeiescul Învăţător îţi va da din belşug tot ce-ţi trebuie, lumină şi har, mângâiere şi putere” (Anton Durcovici, Scrisoare, 5 august 1948).

Într-o altă scrisoare, care era adresată parohului de Bârgăoani din 1948, spunea un lucru evident, dar greu de ţinut minte, şi anume că preoţii sfinţi „nu se nasc, ci se fac cu ajutorul lui Dumnezeu; nu hirotonirea Episcopului, ci practicarea virtuţilor sfinţeşte pe preot. Dar este mângâietor în această privinţă, că: volenti et facienti quod est in se, non deerit gratia”. Apoi ceva mai departe adăuga: „Parohienii vreau în primul rând să vadă în Sf. Voastră o viaţă exemplară. Daţi-le mereu această învăţătură a pildei bune, cea mai de seamă şi cea mai convingătoare. Verba movent, exempla trahunt. Despre Isus însuşi citim: Coepit Jesus facere et docere (Act. 1, 1). Mai întâi a învăţat prin faptele sale ceea ce mai târziu a învăţat prin cuvântul Său. Amintiţi-vă de sfântul paroh de Ars. Cum şi-a convertit el parohia părăsită şi parcă sălbăticită? Prin pilda vieţii sale, însoţită de rugăciune, pocăinţă şi catehizare frecventă, chiar zilnică. Se înţelege că aceste roade nu se culeg într-o zi, nici într-o săptămână sau lună. Totuşi cu încetul binele îşi face pârtie şi sufletele devin mai înţelegătoare şi ascultătoare. Dacă trăim timpuri eroice, cum spuneţi foarte nimerit, Dumnezeu, cel mai bun cunoscător al timpurilor, potriveşte măsura harului Său cu nevoile noastre, ca să fim la înălţime. Revizuiţi-vă cât mai des în faţa Tabernacolului programul de viaţă preoţească; cereţi cu încredere şi veţi primi din belşug har pentru realizarea acestui program” (Anton Durcovici, Scrisoare, din 16 decembrie 1948).

Aşadar, preotul este un om care dă pildă bună credincioşilor săi prin rugăciune, practicarea virtuţilor şi, mai ales, prin adoraţia euharistică. Dar „preotul bun şi sfânt” pe care ni-l recomandă episcopul Anton Durcovici are o legătură specială cu Maica Domnului. Iată ce spunea el într-o scrisoare circulară din 1948: printre datoriile preotului, una este deosebită, şi anume aceea de a „a trezi şi a menţine râvna credincioşilor în cinstirea Maicii Domnului”. Asta deoarece „nouă preoţilor ne revine privilegiul şi datoria sfântă de a merge înaintea credincioşilor, arătându-le calea”. Din acest punct de vedere, fiecare preot trebuie să fie un devot al Maicii Domnului, fiindcă ea este, prin excelenţă, calea spre Isus: per Mariam ad Jesum. Prin urmare, „cu pilda şi cuvântul nostru să-i învăţăm cine este Prea Sfânta Fecioară Maria, ce înseamnă să o venerezi şi să o iubeşti, cât de frumos ascultă Domnul rugăciunile ei şi cât de darnică este ea însăşi faţă de cei ce o iubesc. De la prima minune săvârşită de Isus, în Cana Galileei, la simpla dorinţă a Maicii Sale, câte fapte măreţe şi minunate, dobândite prin mijlocirea Mariei nu se ţin lanţ în istoria Bisericii, până în zilele pe care noi le trăim!” (Anton Durcovici, Scrisoare circulară, din 14 aprilie 1948).

Într-un mod tainic, cu ocazia sărbătorilor Crăciunului, an de an, steaua care s-a oprit deasupra Betleemului şi a arătat locul unde s-a născut Isus se opreşte şi asupra noastră. Să încercăm la lumina acestei stele să vedem mai bine profilul preoţiei noastre, ajutaţi fiind şi de cuvintele episcopului martir Anton Durcovici.

Vă doresc din toată inima haruri îmbelşugate pentru sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului. Pruncuşorul Dumnezeiesc din iesle să vă binecuvânteze  pe voi toţi!

Rector,

Pr. Dr. Wilhelm Dancă