Cu şase ani în urmă, după patru ani de activitate ca preot vicar, mai întâi, în comunitatea parohială din Huşi şi, apoi, în cea din Bacău-centru, Domnul m-a chemat să fac o nouă experienţă, să pornesc pe un nou drum, şi anume, să lucrez ca formator în cadrul Seminarului Mare Diecezan din Iaşi. După o discuţiei cu părintele rector, am simţit că proiectul de formare a viitorilor preoţi este pe linia opţiunilor mele fundamentale în ceea ce priveşte persoana umană.

M-am bucurat când mi s-a spus că va trebui să locuiesc alături de seminariştii, să împart cu ei timpul dedicat mesei, să merg pe aceleaşi holuri, să fiu cu ei pe terenul de sport şi în spaţiile de plimbare, să cunosc îndeaproape iniţiativele şi aspiraţiile lor. Pe scurt: să împart cu ei acelaşi ideal: Preoţia.

În privinţa formării, cel mai interesant şi adaptat concept, mi s-a părut a fi cel propus de Don Bosco. În sistemul său educativ, care punea accentul mai mult pe munca de prevenţie, acest concept se numea: „Însoţire”. Un seminarist, viitor preot, trebuie să aibă un anumit spaţiu de libertate, dar trebuie însoţit. El nu intră în Seminar ca preot, ci ca seminarist. Nu devine preot cu fiecare zi ce trece, ci devine un seminarist mai bun. Preot şi un preot mai bun devine cu fiecare zi a preoţiei lui.

Ca atare, în toată această perioadă am căutat să „însoţesc”, uneori vizibil, alteori invizibil pe fiecare seminarist în parte, chiar dacă fiecare seminarist în parte nu a sesizat aceasta. Mulţi seminarişti mi-au zis pe parcursul celor şase ani: „Părinte, aveţi ceva cu mine!” „Nu, nu am nimic cu tine. Dacă am ceva cu tine, fii convins că îţi voi spune!” Era efectul „însoţirii” vizibile sau invizibile pe care mi-o propusesem s-o fac. N-am spus nimănui: „Ai grijă, eşti vizat!” Toţi seminariştii au fot „vizaţi” în aceşti ani, iar acolo unde a fost nevoie, am intervenit; fie discutând ca de la prieten la prieten, fie făcând doar o simplă observaţie, fie punând problema lui în forurile superioare competente.

În tot acest parcurs de formare a viitorilor preoţi, am pornit de la ideea că formatorul, pentru a fi credibil, trebuie să propună ceea ce el trăieşte şi face mai întâi. Nu poţi propune ceva în care nu crezi, ceva ce tu nu faci pentru că este greu sau ceva doar că aşa trebuie făcut. Am contat tot timpul pe o formare realistă, matură şi responsabilă.

În toţi aceşti ani am urmărit ca bucuria sufletească să însoţească drumul de formare al fiecărui seminarist în parte. O formare stresantă nu ar fi servit nimănui; nici mie ca formator, şi cu atât mai puţin seminariştilor. De aceea, prezenţa mea în sala de recreaţie, pe holul central, la sosirea şi plecarea seminariştilor în vacanţă, răspunsul cu seninătate la salutul lor şi, mai ales, observaţiile făcute cu zâmbetul pe buze, au fost câteva din „tehnicile” pedagogice pe care le-am considerat de cuviinţă în noul proiect pe care îl acceptasem.

La capătul acestor şase ani, nu pot spune cu mâna pe inimă că ultimele şase promoţii de preoţi sunt mai bune decât cele care au fost de la înfiinţarea seminarului. Pot spune însă că am încercat să propun un tip de formare bazată pe ideea de „însoţire”, dar nu din postura de superior, ci din cea de „prieten”, de „părinte”, de „preot”.