În Liturghia de hirotonire preoţească, episcopul încredinţează candidaţilor pâinea şi vinul care vor fi consacrate şi îi îndeamnă să conştientizeze ceea ce vor face şi să imite ceea ce vor celebra (imitamini quod tractatis). Candidaţii la sfânta Preoţie, în drumul lor de formare, se străduiesc să-l imite cât mai mult pe Cristos, preotul veşnic.

Despre formarea la sfânta Preoţie, am stat de vorbă cu pr. Eduard Soare, care, de la 1 octombrie 2009, a fost numit profesor de teologie liturgică şi cânt sacru şi formator în Seminarul nostru, şi care a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Pr. Eduard se întoarce în ţară după o perioadă de studii efectuată la Roma-Italia (2003-2009), unde s-a specializat în Cântul Gregorian la Institutul Pontifical de Muzică Sacră şi în Formare Vocaţională pentru clerul diecezan şi viaţa consacrată la Universitatea Pontificală Saleziană.

Părinte Eduard Soare, v-aţi întors recent de la studii de specializare de la Roma şi vi s-a încredinţat munca de formare a seminariştilor, alături de ceilalţi formatori din Seminar. Aş vrea să vă întreb cu ce gânduri aţi venit la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi.

Am venit la Seminar animat de gândul plăcut al reîntoarcerii acasă. E un proces normal. După mai mulţi ani în care preocuparea principală este aceea de a acumula cunoştinţele propuse, simţi nevoia la un moment dat să dai şi altora din ceea ce ai adunat. Discutasem de mai multe ori cu superiorii mei despre acest moment şi având în vedere că orice experienţă de studiu se înscrie într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, şi că anul acesta am reuşit cu ajutorul Domnului să-mi închei studiile, am revenit în dieceză pentru a oferi pregătirea şi experienţa mea acolo unde este nevoie.

Aţi adus cu Sfinţia Voastră de la Roma şi un proiect deosebit de formare?

Orice proces de formare este un proces deschis, care angajează foarte mulţi agenţi. Un proiect formativ este rodul lucrului în echipă, nu este rodul inspiraţiei unei persoane. Viitorul preot are nevoie de o formare echilibrată, care să pună în lumină toate dimensiunile: umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. Nu e de dorit ca drumul de formare să fie bazat pe o strategie improvizată sau conturată pe moment în funcţie de situaţiile care se ivesc. A forma înseamnă „a da o formă”, „a modela” pentru a obţine o formă dorită. Acest proces complex tinde să considere persoana umană în dezvoltarea ei completă: psihică, spirituală, profesională. De aceea, la formularea acestui proiect trebuie să participe: responsabilii formării umane, ai formării spirituale, intelectuale şi pastorale pentru ca actul formativ să fie într-adevăr un proces armonic. Caracterul unitar al Proiectului formativ din Seminar are o valoare efectivă nu numai prezentă, ci şi viitoare, pentru că este ca o iniţiere la comuniunea eclezială viitoare. Proiectul formativ trebuie să stabilească obiectivele de atins în fiecare dintre etapele formării, echipa formatorilor şi rolul pe care îl au membrii comunităţii conduse de pr. Rector, care îl reprezintă în Seminar pe Episcopul diecezan, primul responsabil al formării.

Fiind nou în Seminarul nostru, cred că mulţi ar dori să cunoască mai multe despre Sfinţia Voastră. Vă rog să vă prezentaţi şi să faceţi o scurtă trecere în revistă a modului în care Dumnezeu a intervenit în viaţa Sfinţiei Voastre?

M-am născut în oraşul Focşani, la 24 octombrie 1975. După câţiva ani, împreună cu părinţii şi cei doi fraţi mai mari, ne-am mutat la Bacău, oraş care constituie adevăratul loc al formării mele umane iniţiale. Fiind o familie în care muzica a fost practicată atât ca pasiune, cât şi ca meserie, am fost şi eu îndrumat în această direcţie. Am frecventat cursurile Şcolii de Muzică din Bacău şi apoi pe cele ale Liceului de Artă şi, după bacalaureat, simţind chemarea Domnului, am intrat în Seminar.

Consider că la baza vocaţiei mele, şi pentru acest lucru îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, stă credinţa simplă şi fermă a părinţilor mei, dragostea pentru adevăr pe care am primit-o de la ei, dar şi exemplul multor preoţi vrednici care au slujit în Parohia Bacău, sau care mi-au ieşit în cale din voia Domnului. Spre bucuria mea, mulţi dintre ei sunt aici, printre noi.

Pot spune că am avut o chemare cât se poate de normală, fără fenomene sau manifestări deosebite. În anul 2001 am fost hirotonit preot de episcopul Petru Gherghel, la Roman. Primul loc de slujire a fost în Parohia Mărgineni (jud. Bacău). În acelaşi an, alături de munca de preot vicar, mi-am început munca didactică la Seminarul Teologic „Sf. Iosif” din Bacău.

În anul 2003 aţi fost trimis să vă continuaţi studiile de specializare în muzica sacră la Roma. Ce amintiri vă leagă de această perioadă petrecută în Cetatea Eternă?

Da, în anul 2003 am fost trimis la studii, la Roma (Italia). Aici, în urma examenului de admitere, am fost primit printre studenţii Institutului Pontifical de Muzică Sacră, unde în decurs de 5 ani am obţinut, pe rând, titlurile academice de Bacalaureat, Licenţă şi Master în Cântul Gregorian, specializare care mi-a oferit noi orizonturi de studiu în ceea ce priveşte cultura occidentală creştină în general şi muzica bisericească catolică în particular.

În anul academic 2008-2009, la recomandarea superiorilor, am început alte studii la Universitatea Pontificală Saleziană, cursul de Formare a Formatorilor. Această nouă experienţă a constituit pentru mine o bună ocazie de a-mi revizui şi reînnoi viaţa spirituală, de a cunoaşte şi de a reflecta în profunzime asupra vieţii preoţeşti în Biserică, de a cunoaşte metodele şi strategiile folosite în formare.

În toţi aceşti ani am simţit mâna Providenţei care a vegheat asupra mea, atât în momentele de satisfacţie, cât şi în momentele de încercare. Sunt convins că nimic din ceea ce am primit în viaţa mea nu a fost întâmplător, ci a fost rodul iubirii lui Dumnezeu. Am trăit şase ani în Cetatea Eternă şi Dumnezeu mi-a dat harul de a înţelege şi de a „respira” spiritul cu adevărat catolic al Bisericii noastre, mi-a dat posibilitatea de a intra în contact cu patrimoniul cultural al latinităţii, cu ştiinţa teologică trăită şi transmisă în mod eminent şi cu reprezentanţii numeroaselor culturi prezente în Urbe. Această perioadă mi-a fost spre îmbogăţire şi pot spune fără teama de a greşi că orizontul meu este cu siguranţă altul după aceşti ani.

Am fost prezent la Roma în zilele care au marcat sfârşitul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea şi începutul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea. Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea descrie spiritul acelor zile. Am trăit ca martor ocular toate momentele legate de suferinţa, moartea şi înmormântarea Papei Woityła precum şi zilele pline de speranţă ale Conclavului care avea să-l aleagă ca urmaş al lui Petru pe cardinalul Joseph Ratzinger, decanul Colegiului Cardinalilor. Păstrez vii în inimă aceste evenimente şi le consider ca un dar preţios făcut mie de Providenţă.

Ce v-a determinat, aşadar, să mergeţi pe calea sfintei Preoţii?

De ce am ales calea sfintei Preoţii? Am crezut întotdeauna că viaţa omenească se înscrie între două coordonate esenţiale: iubirea primită şi iubirea dăruită. Iubirea primită tinde prin natura sa să devină iubire dăruită. Aceasta este direcţia normală a iubirii. Cel mai luminos exemplu de iubire este crucea Mântuitorului. Crucea întrupează acest adevăr, fiind expresia cea mai coerentă a iubirii lui Dumnezeu împletită cu misterul vieţii şi al morţii omului. A fi preot, din voinţa Domnului, mă ajută să-mi trăiesc viaţa ca un dar care în mod progresiv devine… dar.

Întors de la Roma, alături de predarea teologiei liturgice, vi s-a încredinţat şi misiunea de formator în Seminarul Mare Diecezan. Ce anume vă motivează în această misiune de formator, care aşa cum se ştie, nu este una prea „comodă”?

Pentru a-i putea însoţi pe tinerii care se pregătesc la sfânta Preoţie, orice formator trebuie să cunoască foarte bine două realităţi: una de ordin teologic şi una de ordin pedagogic.

Orice vocaţie există în Biserică, pentru Biserică şi pentru realizarea misiunii ei în lume. Acest lucru înseamnă că noi, preoţi şi seminarişti, trebuie să conştientizăm faptul că am fost chemaţi „pe nume”. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să încerce să-şi plaseze propria existenţă în dinamica comunităţii umane şi ecleziale din care face parte.

Obiectivul principal al unui Seminar Mare este acela de a pregăti viitorii preoţi. Acest obiectiv principal este completat de câteva obiective intermediare: experimentarea vieţii în comun, dobândirea unor deprinderi de rugăciune, de studiu, de relaţie, descoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la persoana proprie, dobândirea virtuţilor umane necesare în munca apostolică etc. Ele au rolul de a-l ajuta pe seminarist să ajungă la un nivel suficient de maturitate umană, spirituală şi pastorală care, împreună cu pregătirea intelectuală, să-i permită să împlinească aşa cum se cuvine slujirea preoţească.

Dincolo de a considera „comodă” această slujire – şi nu sunt sigur că putem apropia cei doi termeni – am convingerea că trebuie să ne proiectăm viaţa luând în considerare şi verificându-ne cu „criteriile” lui Dumnezeu şi mai puţin cu ale noastre. Termenul „a proiecta” (lat. proicio) etimologic înseamnă „a se lansa dincolo de sine”, a programa ceva care depăşeşte posibilităţile proprii de realizare. Nu m-am gândit că într-o zi voi fi formator în Seminar, şi de aceea, nu am investit foarte mult în această direcţie. Consider această misiune ca o chemare. Şi aşa cum vocaţia la sfânta Preoţie nu se bazează pe talentele proprii, ci pe harul lui Dumnezeu (cineva răspunde la chemare nu pentru că e în stare, ci pentru că e chemat), tot aşa în munca de formare, Dumnezeu însoţeşte, susţine şi dă consistenţă activităţilor noastre. Identitatea fiecăruia dintre noi provine din ceea ce suntem şi, mai ales, din ceea ce suntem chemaţi să fim, răspunzând prin aceasta la planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi.

Găsiţi schimbări relevante în modul de formare a viitorilor preoţi actualmente, în comparaţie cu perioada în care aţi fost format Sfinţia Voastră?

Cei care parcurg drumul de formare la sfânta Preoţie trebuie să fie animaţi de o singură dorinţă: să ajungă să se asemene cu Cristos, preotul veşnic. Acesta este obiectivul principal al formării din toate timpurile. Tuturor, formatori şi seminarişti, ni se potriveşte îndemnul sfântului Paul: „să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5).

Există numeroase modele formative, care în anumite perioade ale istoriei, au caracterizat experienţa educativ-formativă a Seminarului nostru şi şi-au lăsat amprenta în viaţa noastră. Aceste modele sunt încă vii în noi şi ne dispun mai mult sau mai puţin în legătură cu formarea permanentă.

Natura unui model formativ este aceeaşi în toate timpurile. Orice model formativ reprezintă acel ansamblu teoretico-practic, care se inspiră dintr-un ideal antropologic şi vocaţional, dintr-un anumit mod de a înţelege omul şi pe cel chemat. La fel, orice model formativ tinde către un obiectiv final şi către anumite obiective intermediare, strâns legate de ideal. Orice model formativ foloseşte anumite strategii pedagogice cu instrumente specifice, în funcţie de obiectivele care trebuie atinse. În fine, orice model formativ indică acele semne personale şi comportamentale care permit evaluarea unui candidat în atingerea obiectivului propus.

Cu siguranţă există diferenţe în modul actual de formare şi modul în care am fost eu format, şi cred că e normal să fie aşa. E destul să ne gândim cine sunt şi cum sunt tinerii care intră astăzi în Seminar sau la schimbările din ultimii 20 de ani din societatea noastră, la schimbările din Biserică, din viaţa de familie, la schimbările de mentalitate…

Rămâne ca în această muncă de formare să căutăm mereu soluţiile cele mai potrivite pentru a putea oferi tinerilor de astăzi, care vor să se consacre lui Dumnezeu în sfânta Preoţie, unicul model rămas peste veacuri în conştiinţa Bisericii: Isus Cristos, preotul veşnic.   

Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi răspuns şi vă dorim har şi binecuvântare de la Domnul în munca de formare a viitorilor preoţi.