În contextul vital al „Anului sacerdotal” (19.06. 2009 – 19.06.2010) în care ne aflăm, pe lângă modelul universal al preotului catolic – Sfântul Ioan-Maria Vianney –, modelul propus pentru noi toţi de către Papa Benedict al XVI-lea, cred că e folositor să privim şi la înaintaşi noştri, la personalităţile clerului nostru diecezan care ne-au precedat pe aceste meleaguri.

În acest sens, în ziua de 14 noiembrie 2009, în aula mare a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, a fost prezentată o sinteză a tezei de doctorat a părintelui dr. Ioan Ferenţ, teză scrisă şi apărată în limba latină la Universitatea Catolică din Innsbruck, în luna noiembrie 1909. Împlinindu-se anul acesta 100 de ani de la susţinerea ei, teza nu numai că a fost tradusă din limba latină, dar a fost dezbătută şi analizată în faţa unui auditoriu select.

Titlul primei teze de doctorat din Dieceză a părintelui dr. Ioan Ferenţ, teză pe care o avem păstrată în original este: De iudicialis duelli ordalio eiusque ab Ecclesia impugnatione usque ad annum 1234. Disertatio historico-canonica (Despre ordalia duelului judiciar şi combaterea lui de către Biserică până în anul 1234. Disertaţie istorico-juridică).

După analiza succintă a disertaţiei istorico-juridice a pr. dr. Ioan Ferenţ, traducătorul tezei, pr. Eduard Ferenţ, în final se întreba: ce putem spune despre conţinutul acestei disertaţii teologice, despre autorul ei, despre tema investigată şi izvoarele ei, despre actualitatea ei, despre metoda lucrării sale ştiinţifice şi desigur despre îndemnul kerigmatic pe care ni-l adresează nouă, celor din mileniul al III-lea, pr. dr. Ioan Ferenţ la o distanţă de 100 de ani de la susţinerea tezei sale de doctorat?

Dând curs invitaţiei făcute de Papa Leon al XIII (1878-1903) episcopilor şi teologilor prin Scrisoare apostolică Pastoralis Officii de a ilustra şi de a aprofunda doctrina Bisericii „despre luptele stranii, numite dueluri”, părintele Ioan Ferenţ a adâncit tema duelului judiciar, investigând cu răbdare benedictină izvoare cuprinse între anii 500 şi 1234.

Din aceste izvoare reiese că Sfânta Biserică a combătut constant duelul judiciar, considerându-l ca flagelul cel mai contrar voinţei lui Dumnezeu, disciplinei şi ordinii sociale. Obiceiul nefast de a se duela era cauzat de ignorarea doctrinei creştine, care învaţă atât prin romani pontifi şi prin concilii, că cel care se angajează în duel îşi dispreţuieşte viaţa proprie fiind condus de o temeritate oarbă; că se face vinovat de crima uciderii celuilalt şi de expunerea voluntară a vieţii proprii; că nu există un flagel mai contrar moravurilor bune şi ordinii publice etc. De aceea Biserica a combătut încontinuu duelul şi duelanţii, căutând să împiedice un astfel de obicei nefast prin cele mai severe pedepse. Ca adevărată mamă şi învăţătoare a credincioşilor îi invită să nu privească orbeşte părerile greşite ale celor care apără duelul şi să nu se lase antrenaţi de sfatul oamenilor superficiali şi uşuratici.

Metoda folosită de autor în disertaţie e riguros ştiinţifică, clară şi elocventă. După ce clarifică termenii – duellum, ordalium, monomachia şi faida –, trece la analiza detaliată a izvoarelor respectând şi urmând statornic genul teologic ales în disertaţia sa istorico-juridică. Această selecţie făcută în vederea adâncirii temei tratate, conferă tezei coeziune, soliditate şi claritate. Ce să mai spunem de eleganţa şi frumuseţea limbii latine în care scrie şi vorbeşte? În limbajul său se adeveresc cuvintele lui Cato: „rem praevisam verbasque non invita sequuntur”.

Ce să spunem despre autor? Această primă lucrare ştiinţifică a sa şi operele ulterioare fac din pr. dr. Ioan Ferenţ o personalitate în cadrul clerului nostru diecezan. Este o personalitate marcantă deoarece a fost o persoană deschisă Creatorului, un preot cu o profundă şi educată credinţă în Dumnezeu; prin opere sale se manifestă ca o persoană distinctă, aleasă şi, desigur, irepetabil istorică, dar asimilabilă didactic şi teologic; nu numai că poseda o clasă şi profundă „cunoştinţă” a temelor dezbătute, dar ţinea şi la libertatea opţiunilor şi a cercetărilor sale; s-a comportat apoi cu demnitate şi râvnă de păstor şi cărturar faţă de responsabilităţile sale umane şi sacerdotale; a profitat de liniştea zăvoiului de pe valea Siretului pentru a da rodnicie solitudini sale active; în acele momente de reflecţie căuta nu numai cunoaşterea, ci şi cunoştinţa, adică o cât mai matură cunoaştere şi asimilare a problemelor cercetate, teologice sau istorice. A recunoscut cu bucurie că Cel pe care s-a străduit să-l slujească prin toată activitatea sa intelectuală era Altul – cu – totul – altfel decât el. Altfel spus, întrunea însuşirile unei personalităţi, ceea ce l-a făcut pe profesorul de istorie Vasile Alexa din Usia lui să-l recunoască drept „teologul şi istoricul din Dărmăneşti-Bacau”.

Indemnul său kerigmatic? Cred că poate fi sintetizat de aceste cuvinte scoase din Poetica sa: „Respice formicam, vir tarde, laboris amicam”: Ia aminte la furnică, bărbatule greoi, la prietena muncii. „Îndemnul acestui părinte învăţat şi poliglot este ca preotul catolic să iubească studiul, comportându-se în viaţa de zi cu zi ca un «studens in perpetuum»”. Fără studiul constant al teologiei şi al filozofiei, preotul catolic rămâne sărac intelectual, un om, ce-i drept, consacrat, însă incapabil de a-şi trăi plenar potenţialul harului sacerdotal.

Cred că ne mai îndeamnă să nu ne temem nici de latină, ca şi cum am cădea din nou în păcatul originar. Deschiderea faţă de limba latină ne apropie şi mai mult de valorile umanistice ale civilizaţie creştine europene.

Aşadar, din teza de doctorat a părintelui Ioan Ferenţ reiese o minunată şi aleasă formaţie lingvistică şi filozofică, dar şi o profundă ştiinţă teologică; în ea se remarcă o riguroasă metodă ştiinţifică şi o logică irezistibilă, atât în ceea ce priveşte combaterea monomahiei, cât şi în prezentarea doctrinei Bisericii despre acest flagel cu urmări dezastruoase pentru om şi naţiune.

Iassiis, 14.XI.2009

Pr. dr. Eduard Ferenţ

{becssg}Ioan Ferent{/becssg}