Cardinalul John Henry Newman a intrat oficial în calendarul Bisericii Catolice în ziua de duminică, 19 septembrie 2010, când papa Benedict al XVI-lea l-a proclamat fericit în cadrul unei Liturghii pontificale solemne, celebrate în Cofton Park din Rednal - Birmingham, ca punct culminant al vizitei oficiale efectuate de Sfântul Părinte în Marea Britanie (16-19 septembrie 2010). Comemorarea lui este fixată pentru ziua de 11 august.

Este important să remarcăm faptul că papa Benedict a decis să prezideze personal Liturghia de beatificare a lui John Henry Newman, deşi în mod obişnuit a lăsat episcopilor locali onoarea de a prezida ceremoniile de beatificare. În cazul fericitului Newman, Sfântul Părinte a făcut o excepţie pentru că – a destăinuit el – „cardinalul Newman a avut de mult timp o influenţă importantă în viaţa mea şi în gândirea mea”. De aceea, dacă vrem să pătrundem mai adânc în personalitatea fericitului Newman, cred că cel mai bun ghid ne este tot papa Benedict al XVI-lea. De altfel, în zbor spre Marea Britanie, papa îl descria astfel pe John Henry Newman:

„Newman este mai ales, pe de o parte, un om modern care a trăit toată problema modernităţii, care a trăit şi problema agnosticismului, problema imposibilităţii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a crede în el. Un om care a fost toată viaţa lui pe drum, pe drumul de a se lăsa transformat de adevăr într-o căutare cu o mare sinceritate şi o mare disponibilitate, de a cunoaşte mai bine şi de a găsi şi de a accepta drumul care dă adevărata viaţă. Această modernitate interioară a vieţii sale implică modernitatea credinţei sale. Nu este o credinţă în formulele trecutului, ci o credinţă foarte personală, trăită, suferită, găsită de-a lungul unui drum de reînnoire şi de convertire. Este un om de mare cultură care, pe de o parte, participă la cultura noastră sceptică de astăzi. Putem înţelege ceva sigur despre adevărul omului, de a fi sau nu, şi cum putem ajunge la convergenţa verosimilităţilor. Un om care, pe de altă parte, cu o mare cunoaştere a părinţilor Bisericii, a studiat şi a reînnoit geneza şi darul credinţei recunoscută astfel ca figură esenţial interioară. Este un om de o mare spiritualitate, de un mare umanism, un om al rugăciunii, al unei relaţii profunde cu Dumnezeu şi a unei relaţii proprii, prin urmare, şi a unei relaţii profunde cu alţi oamenii ai timpului său. Aş spune deci trei elemente: modernitatea existenţei sale cu toate dubiile şi problemele existenţei noastre de astăzi, o mare cultură, cunoaşterea marilor comori ale culturii omenirii, disponibilitatea unei căutări permanente, a unei reînnoiri permanente şi spiritualitate, viaţă spirituală cu Dumnezeu, dau acestui om o măreţie excepţională pentru timpul nostru. Este figura unui doctor al Bisericii pentru noi şi chiar o punte între anglicani şi catolici”[1].

Timpul pe care îl avem la dispoziţie nu ne permite să intrăm în toate aceste aspecte ale bogatei personalităţi a fericitului Newman. Am ales să vorbesc despre gândirea lui John Henry Newman despre sfinţenie. Desigur, în cazul lui nu este vorba de un concept abstract de sfinţenie, ci de o realitate concretă pe care a trăit-o cu toată fiinţa sa şi până la capăt. De aceea, înainte de a prezenta gândirea fericitului Newman despre sfinţenie, aş dori să subliniez câteva momente semnificative din itinerariul vieţii sale sfinte[2].

1. „Ex umbris et imaginibus in veritatem”.

De la umbre şi imagini spre adevăr

„Ex umbris et imaginibus in veritatem” (De la umbre şi imagini spre adevăr), aşa a dorit cardinalul John Henry Newman să se scrie pe mormântul său. Într-adevăr, viaţa lui Newman, desfăşurată pe parcursul a 89 de ani, a fost o continuă trecere: de la viaţa familială la şcoală; de la o credinţă protestantă populară la o credinţă evanghelică; de la protestantismul evanghelic la Biserica Anglicană; de la Biserica Anglicană la Biserica Catolică; de la condiţia de profesor universitar şi paroh anglican la cea de preot romano-catolic şi membru al Congregaţiei Oratoriului sfântului Filip Neri; în sfârşit, din această viaţă pământească la viaţa fericiţilor din cer. În toate aceste etape, marcate de multe lumini şi umbre, Newman a ales să se lase condus nu de interesul personal sau de propriile capricii, ci de glasul conştiinţei care, aşa cum spunea papa Benedict la audienţa din 22 septembrie 2010, la întoarcerea din Marea Britanie, „nu este închidere în propriul «eu», ci deschidere, convertire şi ascultare faţă de cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa”[3].

1.1. De la viaţa familială la şcoală

John Henry Newman s-a născut la Londra, la 21 februarie 1801; era cel mai mare dintre cei șase copii. Familia Newman era de origine olandeză. Mama sa, Jemima Fourdrinier, era urmașă a unei familii de hughenoți francezi, gravori și fabricanți de hârtie, instalați de mult timp la Londra. Tatăl, John Newman, a fondat o bancă. Aparținea grupul politic Whig. S-a stabilit cu familia sa la Ham, apoi a plecat la Brighton în 1807, iar în februarie 1808 la Londra. Și-a schimbat meseria după falimentul datorat Războaielor napoleoniene, în 1816. Familia Newman s-a stabilit atunci în casa ei de la țară, în Norwood, unde John Newman a devenit directorul unei braserii, apoi s-au instalat la Alton din nou pentru a locui în apropiere.

Fratele mai mic al lui John Henry Newman, Charles Robert (1802 - 1884), era un om inteligent, însă ateu convins ducând o viață izolată. Cel mai mic frate al său, Francis William (1805 - 1897), a fost profesor de latină mulți ani la University College din Londra. Două din cele trei surori ale sale, Harriett Elizabeth (n. 1803) și Jemima Charlotte (n. 1807), au luat în căsătorie doi frați, Thomas și John Mozley. Din căsătoria Jemimei Charlotte și John s-a născut Anna Mozley, care a editat în 1892 corespondența lui Newman. Cea de-a treia soră, Mary Sophia, născută în 1809, a murit în 1828, ceea ce l-a afectat profund pe John Henry.

La vârsta de șapte ani, în mai 1808, Newman a fost trimis la o școală privată condusă de George Nicholas, la Ealing, unde a studiat până în 1816. Tatăl biologului Thomas Henry Huxley preda acolo matematicile. Newman a primit acolo o educație creștină și s-a remarcat prin zelul său pentru studiu, dar și prin timiditatea sa și distanțarea de ceilalți elevi, rămânând la o parte de jocurile lor. El însuși se descrie ca fiind „foarte superstițios” în timpul tinereții sale. Îi plăcea mult să citească Biblia, dar și romanele lui Walter Scott, care tocmai apăreau. A început studiul autorilor clasici ca Ovidiu, Virgiliu, Homer și Herodot, între 1810 și 1813. În continuare, a citit operele autorilor agnostici ca Thomas Paine și David Hume, lecturi care l-au marcat o vreme.

2. Prima convertire: trecerea de la o credinţă populară la o credinţă evanghelică

În ziua de 8 martie 1816 a avut loc un eveniment dificil pentru familia Newman: banca „Ramsbottom, Newman & Co”, fondată de tatăl său, și-a suspendat plățile pe motiv de faliment. John Henry Newman a rămas vara următoare la Ealing, în timp ce prietenii săi au plecat în familiile lor. În vârstă de 15 ani, a intrat în ultimul an de colegiu, când l-a întâlnit pe reverendul Walter Mayers, protestant evanghelic, apropiat de metodismul lui John Wesley. Newman a avut lungi conversații cu Mayers, care l-a impresionat prin lecturile și prin discuțiile sale, și a aderat la evanghelism. Descrie acest eveniment în Apologia sa ca fiind „mai sigur decât faptul că are mâini sau picioare”. „Am intrat sub influenţa unei credinţe sigure”. Câteva luni mai târziu, această convertire se aprofundează: „Când aveam 15 ani (în toamna lui 1816) o mare schimbare s-a produs în gândurile mele. Am suferit influenţa a ceea ce era dogma şi această impresie, graţie Domnului, nu s-a şters şi nici nu s-a întunecat vreodată”[4]. Această evoluţie s-a realizat în mod progresiv: „sentimentele mele personale nu au fost violente, dar, sub puterea Duhului, a fost o întoarcere la principii pe care le auzisem deja şi, în oarecare măsură, le pusesem în practică pe când eram mai tânăr, sau o reînnoire a lor”[5].

Newman va descrie mai târziu în Apologia pentru viaţa sa istoria adeziunii sale la evanghelism. Punctul central pentru el a fost „să rămână în gândirea a două fiinţe şi doar a două fiinţe, absolute şi luminos evidente: eu însuşi şi Creatorul meu”[6]. Anumiţi autori au văzut aici expresia unui „izolat voluntar”, adică egotist. Louis Bouyer vede în convertirea lui Newman conştientizarea de sine. Această conştiinţă a independenţei sale este confruntată cu cea a Creatorului: posibilitatea de a se înţelege pe sine ca individ îi permite să fie conştient de Dumnezeu. Cartea lui Thomas Scott, Puterea adevărului, îl marchează pe Newman, care afirmă despre autor: „Omeneşte vorbind, aproape că îi datorez sufletul”[7]. Thomas Scott descrie în această carte convertirea şi căutarea sa după o credinţă integrală în Biserica anglicană. Deviza sa: „mai degrabă sfinţenia decât pacea”[8] l-a influenţat pe Newman, care căuta atunci adevărul cu orice preţ. Lectura istoriei Bisericii l-a ajutat să-i descopere pe părinţii Bisericii. În acelaşi timp, a considerat că vocaţia sa implica un sacrificiu prin celibatul său. Mai târziu a declarat că această idee a rămas aproape constantă de-a lungul întregii sale vieţii. Ca urmare a atracţiei faţă de protestantismul evanghelic şi calvinism, el dispreţuia Biserica Catolică şi împărtăşea cu tărie prejudecăţile împotriva papiştilor idolatri şi a papei „Anticrist”.

3. Trecerea de la protestantismul evanghelic la Biserica Anglicană

Admis la Trinity College din Oxford la 4 decembrie 1816, John Henry s-a instalat acolo după şase luni de așteptare, în iunie 1817. Corespondența purtată cu reverendul Walter Mayers arată spiritul critic al lui Newman. Lectura lucrării episcopului William Beveridge, Private Thoughts, l-a incitat pe Newman să repună în cauză unele aspecte ale protestantismului evanghelic apărate totuși de reverendul Walter Mayers: sprijinindu-se pe William Beveridge, Newman și-a pus problema pertinenței darurilor sensibile în convertirile metodiste: el era de părere că convertirea poate, prin Botez, să treacă dincolo de orice experiență sensibilă.

Oxfordul i-a plăcut şi s-a pus pe muncă, rămânând totuşi cu o atitudine discretă şi timidă. A legat o prietenie cu John William Bowden, cu trei ani mai mare decât el şi cu care frecventa cursurile. Colegii săi căutau să-l ducă la petrecerile alcoolizate din Oxford, dar lui Newman nu i-au plăcut niciodată, aşa că încercările lor au fost sortite eşecului. Studia cu mai multă intensitate ca să obţină o bursă de 60 de lire, pe o durată de nouă ani, care i-a fost acordată în 1818. Dar aceasta nu-i ajungea ca să-şi permită să rămână la universitate, cu atât mai mult cu cât în 1819 banca tatălui a suspendat orice plată.

În 1819 numele său a fost reţinut pentru Lincoln’s Inn, facultatea de drept din Oxford. Au început atunci ani de muncă universitară înfocată. În vara lui 1819 şi până la examenul din noiembrie 1820, John Henry Newman a studiat intens, aproape zece ore pe zi, ca să ia cu menţiune examenele sale. Anxietatea sa l-a făcut să eşueze la examenul final, astfel că şi-a luat diploma fără menţiune, în 1821. Pe 11 ianuarie 1821, tatăl său care vedea pentru el o carieră în sânul unui barou, l-a întrebat despre direcţia pe care vrea să o ia. Atunci Newman i-a anunţat alegerea sa pentru Biserica Anglicană.

Dorind totuşi să rămână la Oxford ca să-şi finanţeze studiile, a dat lecţii particulare şi a cerut un post de lector la Oriel College, pe atunci „centrul intelectual al Oxfordului”, frecventat de gânditori ca Richard Whately sau Thomas Arnold. Newman a trecut examenul pentru a fi membru al Oriel College şi a fost ales membru în grupul „fellows” din Oriel pe 12 aprilie 1822.

Intrarea sa în cercul foarte închis al „Noeticilor” (supranumele membrilor Oriel College) a marcat o schimbare în viaţa sa. „Noeticii” erau aleşi într-o manieră foarte selectivă şi toţi membrii său căutau excelenţa intelectuală. Aceasta i-a permis lui Newman să-şi dezvolte gândirea religioasă, pe atunci puternic marcată de credinţa simplă provenită din protestantismul evanghelic. Mai târziu va spune că el profesa dogmele „într-un moment când religia era pentru mine o chestiune de sentiment şi de experienţă mai mult decât de credinţă”[9]. A întâlnit teologi, precum Richard Whately sau Edward Hawkins, care dezvoltau o doctrină a regenerării baptismale, dar şi pe cea a unei vizibilităţi şi a autorităţii Bisericii Anglicane. În 1823 i s-a alăturat Edward Bouverie Pusey.

La 13 iunie 1824, în duminica Preasfintei Treimi, Newman a fost hirotonit diacon în anglicanism. Zece zile mai târziu a rostit prima sa predică în biserica din Oxfordshire, acolo unde îl vizita pe fostul său profesor Walter Mayers. Graţie lui Pusey a obţinut parohia Sfântul Clement din Oxford. Timp de doi ani s-a angajat în activităţile parohiale, publicând totodată articole pentru Encyclopaedia Metropolitana, despre Apoloniu de Tyana, despre Cicero şi despre miracole. A descoperit Analogia religiei naturale a lui Joseph Butler, care dezvolta aceleaşi teme.

În 1825, la cererea lui Richard Whately, a devenit vice-principal la Saint-Alban’s Hall, dar nu a rămas decât un an la acest post. Ulterior a atribuit simpatiei intelectuale faţă de Whately mare parte din „ameliorarea sa mintală” şi o victorie parţială împotriva timidităţii sale. L-a asistat pe Whately în reflecţia sa asupra logicii şi a reţinut de la el o primă definiţie precisă a Bisericii creştine. Cu toate acestea, în 1827, a rupt relaţia cu Whately cu ocazia realegerii lui Robert Peel ca deputat al Universităţii din Oxford. Newman se opunea acestei alegeri din motive personale.

În 1826, John Henry devine tutore la Oriel College. În același an, Richard Hurrell Froude, descris de Newman ca „unul dintre cei mai perspicace, inteligenți și profunzi oameni care există”, a fost numit aici profesor. Împreună, Froude și Newman au elaborat o concepție foarte elevată a tutoratului, mai clericală și mai pastorală decât laică[10]. Froude a avut o mare influență asupra gândirii spirituale a lui John Henry Newman, care îl va descrie mai târziu: „M-a învățat să privesc cu admirație Biserica Romei și, prin aceasta, să mă detașez chiar de Reformă. El a gravat profund în mine ideea devoțiunii față de Fecioara Maria și m-a condus, în mod gradat, să cred în Prezența reală”[11].

În cursul aceleiași perioade, a legat prietenie cu John Keble. În 1827, a predicat la Whitehall.

La sfârșitul anului 1827, două încercări l-au condus pe Newman la detașarea de intelectualismul formării sale. Examinator, a fost victima unei căderi nervoase, la 26 noiembrie 1827, fără îndoială cauzată de excesul în muncă intelectuală. A plecat atunci la prietenul său Robert Isaac Wilberforce pentru a se odihni. Câteva săptămâni mai târziu, sora sa Mary Sophia a murit la 5 ianuarie 1828, după o mare oboseală. Această dispariție brutală l-a tulburat profund, iar Newman a început să se exprime prin poezie. A dezvoltat atunci o concepție despre reminiscență. Această concepție l-a condus să întrețină memoria surorii sale, într-o fidelitate faţă de persoana sa în realitatea eternă. Existența surorii sale a fost rememorată într-un mod viu, ceea ce l-a condus la descoperirea realității vieții eterne prin amintirea sa. El vedea astfel voinţa lui Dumnezeu în moartea surorii sale.

Această perioadă corespunde apropierii dintre Newman și John Keble, care publicase o culegere de poeme The Christian Year, care a influențat, fără îndoială, poezia lui Newman.

John Henry Newman şi-a continuat studiile de patristică pe care le începuse cu puţin timp înainte de boala sa, pe 18 octombrie 1827. Acest studiu l-a început la sfatul lui Charles Lloyd şi îl interesa în mod deosebit pe John Henry Newman care se iniţiase, prin lecturile şi articolele sale pentru Encyclopaedia Metropolitana, în părinţii Bisericii. Studiul său a condus la publicarea în 1833 a unei cărţi despre arianism: Arienii din secolul al IV-lea. În timpul vacanţei din 1828 l-a citit pe Ignaţiu de Antiohia, apoi pe Iustin Martirul. În 1829, a început lectura lui Irineu de Lyon şi a lui Ciprian de Cartagina. La 10 iunie 1830, când a primit în grijă noi elevi, se neliniştea pentru timpul pe care această muncă îl putea ţine departe de studiul părinţilor Bisericii, cu atât mai mult cu cât începuse să citească operele complete ale lui Atanasiu de Alexandria şi ale lui Grigore cel Mare.

Anul următor, Newman a susţinut numirea lui Hawkins ca preşedinte al Oriel College, mai degrabă decât pe cea a lui John Keble, alegere pe care mai întâi a apărat-o, dar pe care mai târziu a regretat-o. El considera această numire ca una care a condus la „mişcarea de la Oxford”. În acelaşi an a fost numit vicar la Saint-Mary-the-Virgin, biserica universităţii, sarcină la care era ataşată funcţia de capelan de Littlemore, pe când Pusey fusese numit profesor regent de ebraică.

La această dată, deşi oficial în continuare apropiat de protestanţii evanghelici, Newman a evoluat în poziţiile sale, care au luat un ton din ce în ce mai favorabil clerului. Pe când era secretar local la Church Missionary Society, a răspândit o scrisoare anonimă sugerând o metodă prin care clericii anglicani i-ar putea elimina pe toţi protestanţii non-conformişti de la controlul Society. Aceasta a dus la demiterea lui din Society, pe 8 martie 1830. Trei luni mai târziu, a părăsit societatea biblică, parafând astfel ruptura lui de tendinţa Low Church a Bisericii din Anglia.

În timpul concediului din 1831, Froude l-a invitat la el pe Newman. Acesta a continuat să scrie poeme iar prietenia care îl lega de Froude s-a întărit, cu atât mai mult cu cât viaţa ascetică a lui Froude îi inspira o anumită admiraţie.

În 1831 şi 1832 a fost desemnat să predice în faţa întregii universităţi. În 1832, divergenţele de opinii cu Hawkins cât priveşte „natura în mod esenţial religioasă” a tutoratului au devenit destul de acute, de aceea a demisionat din postul de tutore la Oriel College.

Când Whately a fost numit episcop, Newman sperase să-l cheme pe lângă el. Dar aceasta nu s-a întâmplat, astfel că Froude i-a propus să meargă într-o călătorie pe Mediterana cu el.

La 8 decembrie, a plecat însoțit de prietenul său Richard Hurrell Froude, într-o călătorie în Europa meridională destinată restabilirii sănătății acestuia din urmă. În timpul escalelor vaporului „Hermes”, cei doi bărbați au vizitat Gibraltarul, Malta, Insulele Ioniene, apoi Sicilia, Neapole și Roma, unde Newman a făcut cunoștință cu Nicholas Wiseman.

În timpul călătoriei sale pe Mediterana, John Henry Newman a avut sentimente împărțite între dezgustul pentru credința creștină practicată în țările latine, pe care a descoperit-o, dar și admirația sa pentru natura și pentru istoria acestor țări care îi aminteau de părinții Bisericii. Într-o scrisoare, el a descris Roma ca fiind „locul cel mai minunat de pe Pământ”, dar religia catolică romană ca fiind „politeistă, decadentă și idolatră”[12]. În timpul acestei călătorii, Newman a scris mai multe scurte poeme care mai târziu au fost publicate sub titlul de Lyra Apostolica.

De la Roma, Newman se întoarce singur în Sicilia, unde cade bolnav la Leonforte. Ceea ce era la plecare un „pelerinaj de frumusețe” se transformă într-o „experiență cu două fețe, de descoperire și de suferință cumplită, de încântare și de confuzie”[13] și a contat printre cele mai importante evenimente din viața sa. Timp de peste o lună, starea sănătății s-a agravat și a crezut că va muri. Această boală a fost pentru el ocazia unei aprofundări a credinței sale. Și-a întrevăzut eventualitatea propriei morți ca o luptă dintre Dumnezeu și el. A trăit această boală ca o luptă dintre voința sa proprie, în care el îl recunoștea pe diavol, și cea a lui Dumnezeu. El a scris: „Simțeam că Dumnezeu lupta contra mea, iar eu simțeam – la sfârșit am știut pentru ce – că era propria mea voință [...] totuși, simțeam și, și nu încetez să o spun: «Nu am păcătuit contra Luminii»”[14]. A regretat atunci lipsa sa de profunzime și iubire faţă de Dumnezeu. A fost totuși convins că Dumnezeu îl chema la o misiune mai mare în Anglia. În iunie 1833, odată însănătoșit, a părăsit Palermo și a sosit la Marsilia. Acolo, a scris poemul „Lead, kindly Light”, care, mai târziu, a devenit un imn religios englez foarte popular.

4. A doua convertire: trecerea de la Biserica Anglicană la Biserica Catolică

John Henry Newman revine la Oxford, la 9 iulie 1833. La 14 iulie, John Keble și-a rostit la Saint-Mary predica privitoare la „Apostazia Națională”, pe care Newman a considerat-o, în continuare, ca punctul de plecare al Mișcării de la Oxford. Potrivit lui Richard William Church, privitor la Mișcarea de la Oxford, „Keble a fost cel care a inspirat-o, Froude cel care i-a dat impuls, iar Newman cel care a continuat opera”; dar, de fapt, nașterea Mișcării poate fi atribuită și lui H. J. Rose, redactor șef la British Magazine, care a fost desemnat drept „fondatorul, originar din Cambridge, al Mișcării de la Oxford”. La 25 și 26 iulie, la prezbiteriul de la Hadleigh (Suffolk) s-a ținut o reuniune a clericilor (fără Newman) a Înaltei Biserici Anglicane, în care s-a hotărât susținerea doctrinei succesiunii apostolice a Bisericii Anglicane, precum și folosirea lui „Book of Common Prayer”, în integralitatea sa[15].

Câteva săptămâni mai târziu, Newman a început redactarea anonimă a Tracts for the Times, care au dat apoi Mișcării de la Oxford numele de „mișcarea tractariană”, sau „tractarism”. Scopul acestei acţiuni era de a asigura o bază doctrinală și disciplinară solidă Bisericii Angliei, în perspectiva „stabilirii” sale oficiale de către monarhia britanică, sau a unei eventuale decizii a clericilor Înaltei Biserici de a părăsi instituția stabilită. Acest lucru părea posibil, dată fiind atitudinea guvernului britanic față de Biserica Irlandei, Biserică reformată oficială care a devenit independentă de autoritatea statului în 1871. Manifestele erau completate de predicile pe care Newman le ţinea la „Saint-Mary”, sâmbăta după-amiaza, și care au exercitat, timp de opt ani, o influență crescândă, îndeosebi asupra tinerilor universitari. În 1835, Edward Bouverie Pusey s-a alăturat Mișcării de la Oxford. El a publicat un manifest semnându-și inițialele, ceea ce a avut drept consecință angajarea sa în Mișcare. Ca urmare, unii au dat Mișcării de la Oxford numele de „puseysm”.

În 1836, membrii Mișcării și-au întărit coeziunea internă, opunându-se, în mod unanim, numirii lui Renn Dickson Hampden ca profesor regent de teologie la Oxford. În fapt, Conferințele din Bampton (Bampton Lectures) din 1832, care au fost predicate de Hampden și pentru pregătirea cărora a fost asistat de Blanco White, erau bănuite de erezie. Aceste suspiciuni au fost întărite de publicarea unui pamflet difuzat de Newman Elucidations of Dr Hampden's Theological Statements, în care denunța teoriile lui Hampden.

În această epocă, Newman a devenit redactor șef la British Critic, și a susținut o serie de conferințe într-o capelă a bisericii Saint-Mary, în care apăra teoria anglicanismului ca o „via media”, aflată la jumătatea distanței dintre catolicism și protestantismul popular. Prin această „via media”, John Henry Newman încerca să dezvolte o concepție a anglicanismului care să nu trădeze creștinismul originar al sfinților părinți ai Bisericii. Ideea era să dezvolte o teologie de ansamblu, permițând anglicanismului să rămână în fidelitatea apostolică și dogmatică revelată la începutul creștinismului. Această sarcină l-a condus la studierea mai profundă a părinților Bisericii. Or aceștia luptaseră contra diferitelor erezii, între care arianismul, care erau majoritare. Newman căuta, în atitudinea părinților Bisericii față de diferitele diviziuni ale Bisericii, cel mai bun mod de a putea să fondeze anglicanismul în acest respect al tradiției, și deci al credinței, considerat de el ca adevăr revelat. El voia astfel să permită anglicanismului să poată trece peste dificultățile cu care se confrunta.

În 1838, John Henry Newman și John Keble se hotărăsc să publice scrierile lui Richard Hurrell Froude, mort în urmă cu doi ani. Scrierile acestuia, publicate sub titlul Remains au scandalizat. În fapt, viața ascetică a lui Froude, publicată prin jurnalele sale, în care el își descrie exercițiile ascetice și examenele de conștiință, îi șochează pe unii englezi. Criticile se amplifică, unii văzând în acest ascetism apologia unui catolicism deghizat.

Influența lui Newman la Oxford a atins punctul culminant în 1839. Dar, chiar în acest an, studiul privitor la erezia monofizită îl conduse la îndoieli: Newman a constatat cu această ocazie că, contrar la ce credea până atunci, doctrina catolică rămăsese fidelă Conciliului de la Calcedon (451). Cu alte cuvinte, potrivit concluziilor sale, catolicismul nu se îndepărtase de creștinismul originar pe care el îl căuta. Îndoielile sale s-au intensificat când a citit, într-un articol al lui Nicholas Wiseman, apărut în Dublin Review, cuvintele sfântului Augustin contra donatiștilor: „securus judicat orbis terrarum” (tot pământul judecă sigur). Newman explică astfel reacţia sa:

„Această scurtă frază, aceste cuvinte ale sfântului Augustin m-au frapat cu o forţă cum nici un alt cuvânt nu mă făcuse să simt până atunci... Era asemenea cuvintelor «Tolle, lege.. Tolle, lege», rostite de un copil, care l-au convertit atunci pe Augustin. «Securus judicat orbis terrarum»! Aceste cuvinte mari ale părintelui Antichităţii, interpretând şi rezumând tot cursul lungii istorii a Bisericii, făceau praf teologia lui «via media»”[16].

Newman și-a continuat lucrările teologice pentru Înalta Biserică, până la publicarea Manifestului 90, ultimul din serie, în care el examina în detaliu cele Treizeci și nouă de articole fondatoare ale anglicanismului. El afirma compatibilitatea lor cu dogmele catolice, adăugând că cele Treizeci și nouă de articole nu se opuneau doctrinei oficiale a Bisericii Catolice, ci doar unor excese și unor erori comune.

Această teorie nu era nouă, dar a provocat o profundă indignare la Oxford. Archibald Campbell Trait, viitorul arhiepiscop de Cantorbery, precum şi alţi trei profesori, au denunţat această teză ca „deschizând o cale prin care oamenii ar putea viola angajamentele lor solemne faţă de universitate”. Îngrijorarea era împărtăşită de numeroase autorităţi ale universităţii şi, la cererea episcopului de Oxford, s-a încheiat publicarea Tracts-urilor.

Newman a demisionat din postul de redactor şef la British Critic. El era atunci, cum va explica mai târziu, „pe patul de moarte cât priveşte apartenenţa sa la Biserica Anglicană”. De acum considera că poziţia anglicanilor era similară celei a semiarienilor din timpul controversei arianismului. În aceeaşi perioadă se punea problema stabilirii unei dieceze anglicane la Ierusalim. Numirile trebuiau făcute alternativ de guvernul britanic şi de cel prusac. Aceasta a sfârşit prin a-l convinge pe Newman despre caracterul non-apostolic al Bisericii Angliei.

În 1842 s-a retras la Littlemore, unde a trăit în condiţii monahale cu un mic grup de apropiaţi. Newman a cerut discipolilor săi să redacteze biografiile sfinţilor englezi, în timp ce el termina Eseul său despre dezvoltarea doctrinei creştine, în care căuta să se reconcilieze cu doctrina şi ierarhia Bisericii Catolice. A studiat scrierile lui Alfons de Liguori, care l-au ajutat să-şi revizuiască impresia de credinţă superstiţioasă pe care i-o lăsa Biserica Catolică. În februarie 1843 a publicat anonim în Oxford Conservative Journal o retractare oficială a criticilor pe care le adresase Bisericii Romane. În septembrie, după plecarea unuia dintre tovarăşii săi, a rostit o ultimă predică la Littlemore, apoi a demisionat de la Saint-Mary pe 18 septembrie 1843.

La 26 septembrie 1843, Newman își redacta ultima predică anglicană, „On the Parting of friends”. Retragerea sa a fost considerată de către prietenul său John Keble ca fiind rodul criticilor prea vii, sau al calomniilor, la adresa lui Newman. A fost una dintre rarele persoane care au dorit să-l susțină prin corespondența sa. Newman și-a descris starea sa de spirit, afirmând că se îndoia de peste trei ani de zile de validitatea anglicanismului, susţinând că a lăsat să se maturizeze hotărârea sa, ne mai simțindu-se în siguranță într-o Biserică schismatică. De altfel, în afara consecințelor muncilor sale asupra credinței, John Henry Newman afirma că nu avea niciun interes să se convertească la catolicism: își pierdea statutul și prietenii, angajându-se, cu toată ființa sa, într-o comunitate în care nu cunoștea pe nimeni. John Henry Newman și-a continuat studiile privitoare la sfinții părinți ai Bisericii și i-a trebuit timp să ia o decizie definitivă; în corespondența sa, el afirma că se roagă pentru a ști dacă „sunt victima unei iluzii”. În cursul verii, și-a încheiat lucrările despre sfântul Atanasiu de Alexandria și a început să lucreze la redactarea reflecţiilor teologice.

Doi ani s-au scurs până să fie primit oficial în Biserica Catolică, la 9 octombrie 1845, de Dominique Barberi, un pasionist italian, la Colegiul din Littlemore. Convertirea sa la catolicism a fost pentru Newman un izvor de pace și de bucurie.

La 22 februarie 1846, Newman a părăsit Oxfordul pentru colegiul teologic de la Oscott, aproape de Birmingham, unde își avea reședința Nicholas Wiseman, vicar apostolic pentru districtul central al Angliei. Newman a publicat unul dintre studiile sale majore, rod al meditațiilor sale teologice: Essay on the Development of Christian Doctrine (Eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine). Separarea de Oxford i-a fost dificilă, cu toate acestea convertirea sa a fost urmată de altele, din ce în ce mai numeroase în cercul Mişcării de la Oxford.

La îndemnul lui Nicholas Wiseman, în octombrie 1846, Newman a plecat la Roma, dorind să se pregătească pentru a deveni preot catolic și pentru a-și continua studiile. A fost primit de Papa Pius al IX-lea. Sosirea sa la Roma a devenit îndată obiect de neînțelegere din partea teologilor catolici. În fapt, lucrarea sa Essay on the Development of Christian Doctrine a fost condamnată de Biserica Catolică americană. Unii teologi italieni au condamnat și ei această carte, suspectată de a fi eretică. John Henry Newman a făcut tot posibilul pentru a îndepărta neînțelegerile, punând să fie tradusă cartea.

5. De la cleric anglican şi profesor universitar la preot romano-catolic şi membru al Congregaţiei Oratoriului

La Roma, John Henry Newman nu ştia ce avea să fie viaţa sa acum în calitate de catolic. Un timp a fost atras de dominicani, şi mai ales de scrierile lui Henri Lacordaire, dar apoi s-a orientat mai mult spre Congregaţia Oratoriului şi spre fondatorul ei, sfântul Filip Neri, ale cărui viaţă şi scrieri îl atrăgeau. Mai mult, în această congregaţie nu se depuneau voturi religioase. Aceasta i se părea mai potrivit după anii petrecuţi în anglicanism. Papa Pius al IX-lea s-a arătat entuziast de această iniţiativă şi a favorizat intrarea lui John Henry Newman şi a altor prieteni anglicani convertiţi la catolicism în Congregaţia Oratoriului, reducând pentru ei noviciatul la trei luni.

A fost hirotonit preot de cardinalul Filippo Fransoni, prefectul Congregaţiei pentru Răspândirea Credinţei, la 30 mai 1847. A hotărât apoi să plece, pe 6 decembrie 1847, în Marea Britanie ca să fondeze primul oratoriu în Anglia, după ce a primit binecuvântarea papei pe 9 august 1847. Ajuns în vigilia Crăciunului 1847 la Londra, a rămas la Maryvale, unde s-a înfiinţat canonic primul oratoriu din Anglia pe 2 februarie 1848.

În rândul oratorienilor din Maryvale păreau să fie două tendinţe. Una, în jurul lui Frederick Wiliam Faber şi a membrilor mai tineri din oratoriu, era mai critică faţă de anglicani şi căuta, prin convertiri, să schimbe anglicanismul inspirându-se din catolicismul italian. Cealaltă tendinţă, se articula în jurul concepţiei lui John Henry Newman despre o Biserică Catolică înţeleasă ca fidelitate faţă de adevăratul creştinism al părinţilor Bisericii. Modul de a vedea al lui Frederick Wiliam Faber l-a influenţat totuşi pe John Henry Newman şi l-a dus la a avea un stil provizoriu foarte critic faţă de anglicanism.

Monseniorul Nicholas Wiseman i-a invitat pe oratorieni să predice în Postul Mare la Londra. Aceste predici au fost un eşec, dar au dus la fondarea Oratoriului din Londra, unde Frederick Wiliam Faber a fost numit superior. John Henry Newman a rămas în oratoriul din Birmingham. Această perioadă a fost marcată de un nou val de convertiri de la anglicanism la catolicism, între care Henry Edward Manning.

La cererea Monseniorul Nicholas Wiseman, papa Pius al IX-lea i-a acordat lui Newman titlul de doctor honoris causa în teologie. În 1847, el a locuit la St. Wilfrid’s College (Cheadle, Staffordshire), la St. Ann’a (Birmingham) şi, în sfârşit, la Edgbaston.

Papa Pius al IX-lea l-a numit pe Nicholas Wiseman cardinal şi arhiepiscop de Westminster. De asemenea, Pius al IX-lea a hotărât să restabilească ierarhia catolică creând noi dieceze în 1851. Această decizie a fost ocazia unei mari opoziţii a protestantismului popular faţă de Vatican şi catolici. Pentru John Henry Newman a fost ocazia de a-i apăra pe catolici denunţând nu pe anglicani, ci concepţiile false pe care anglicanii le au despre catolici.

În cursul anilor 1850, episcopii irlandezi s-au opus constituirii unei universități Queen's în Irlanda, în care catolicii și protestanții ar fi putut studia împreună. Această politică britanică a fost considerată de episcopii irlandezi care se opuneau acestei iniţiative drept o voință de a impune progresiv anglicanismul în Irlanda. În acest context, episcopii din Irlanda i-au cerut lui John Henry Newman să fondeze o nouă universitate la Dublin, „Catholic University of Ireland”.

La început, în mai 1852, John Henry Newman a susținut conferințe în care își apăra concepția despre educație și despre universitate, cât și cultura umană încreștinată și posibilitatea concilierii științei și teologiei. Și-a reformulat concepția în conferințe care au dat naștere uneia dintre principalele sale opere: Idea of a University (Ideea de universitate).

Foarte curând, John Henry Newman a fost numit rector, dar episcopii din Irlanda nu i-au lăsat nicio marjă de manevră. A fost puțin consultat. În fața acestei dificultăţi, Nicholas Wiseman a încercat să-l propună pentru a fi numit episcop, dar încercarea a eșuat. În pofida dificultăților și lipsei de considerație, Newman a fondat o facultate de filosofie și de literatură în 1854, apoi o facultate de medicină, în 1856. Văzând neîncrederea unor irlandezi, neliniștiți de originile sale britanice, John Henry Newman a studiat cultura celtică și s-a apropiat de mediile irlandeze. Studenții erau puțini, iar imposibilitatea de a putea numi persoane, lipsa de încredere a episcopilor și puținele responsabilități lăsate laicilor în universitate de către aceștia, l-au determinat pe Newman să demisioneze din postul de rector, în 1857.

6. Trecerea de la aprobare şi entuziasm la crize şi amărăciuni

În 1851, John Henry Newman a ţinut o serie de conferinţe despre „Present Position of Catholics in England” (Situaţia prezentă a catolicilor în Anglia) în cursul cărora a luat apărarea Bisericii Catolice, opunându-se declaraţiilor anticatolice ale lui Giovanni Giacinto Achilli. Achilli, fost dominican italian, ajuns de puţin timp în Anglia, fusese redus la starea laicală din cauză că avusese relaţii cu femei pe când era preot. El protesta împotriva Bisericii, acuzând-o de obscurantism şi considerând că ea îi acordase un tratament nedrept. John Henry Newman a făcut publică într-o conferinţă viaţa ascunsă a lui Achilli la Roma, denunţând actele sale imorale. Achilli i-a deschis un proces de defăimare. John Henry Newman a trebuit să finanţeze căutarea martorilor şi să plătească şederea lor la Londra pe timpul procesului care a durat mult. Ameninţat un timp cu închisoarea, John Henry Newman a fost în final condamnat să plătească o amendă mare de 100 de lire, la care s-au adăugat cheltuielile pentru apărarea sa, care s-au ridicat la 14.000 de lire. Această judecată a fost considerată de ziarul The Times drept o dezonoare pentru justiţie, condamnarea fiind considerată total nedreaptă în privinţa lui John Henry Newman. Suma datorată de Newman a fost rezolvată printr-o subscripţie publică în favoarea sa. Surplusul l-a folosit pentru cumpărarea Rednall-ului, o mică proprietate situată pe colinele din Lickey, cu o capelă şi un cimitir, unde Newman va fi înmormântat.

Procesul pentru defăimare a fost greu de suportat pentru Newman. Mai mult, unii au criticat caracterul său, descriindu-l pe Newman ca „prea sensibil” şi având un „temperament morbid”.

Când a plecat la Dublin, John Henry Newman îi încredinţase unuia dintre oratorieni conducerea oratoriului din Birmingham. Acesta însă operase în mod prematur o reformă a oratoriului înainte de a primi acordul Sfântului Scaun. Newman a plecat la Roma ca urmare a unor denunţări de heterodoxie şi a încercat să se apere în faţa cardinalului Alessandro Barnabo, care l-a tratat cu puţină consideraţie.

Întors de la Roma, a început să-şi scrie reflecţiile despre relaţia dintre credinţă şi raţiune, ţinând cont, în cercetările sale, de aspectele psihologice, dar şi de cele ştiinţifice ale acestui subiect. Această muncă a fost întreruptă de arhiepiscopul Nicholas Wiseman care i-a cerut în 14 septembrie 1857 să preia conducerea unei noi traduceri a Bibliei în engleză. Această misiune l-a ocupat pe John Henry Newman mai mult de un an. În 1858, după mai multe luni de muncă, lucrarea a trebuit să fie abandonată ca urmare a opoziţiei episcopilor americani care, făcând şi ei aceeaşi muncă, i-au cerut lui Nicholas Wiseman să renunţe la traducerea sa. După un timp de ezitare, arhiepiscopul a cedat şi John Henry Newman a trebuit să lase traducerea neterminată, având greutăţi şi în a plăti cheltuielile angajate.

În 1858 a plănuit înfiinţarea unei case a Congregaţiei Oratoriului la Oxford, însă s-a lovit de opoziţia cardinalului Henry Edward Manning şi a câtorva altora care se temeau că aceasta îi va determina pe catolicii englezi să-şi trimită fiii să studieze la Universitatea din Oxford, astfel că proiectul a fost abandonat.

În această perioadă, John Henry Newman a cunoscut şi amărăciuni, participând la o revistă condusă de catolici: The Rambler. Această revistă a devenit din ce în ce mai critică faţă de autoritatea bisericească. Newman, care credea în buna credinţă a colaboratorilor, a căutat să concilieze linia editorială a revistei cu poziţia oficială a Bisericii. Cu toate acestea, unii au citat scrierile sale pentru a-şi apăra poziţiile împotriva Bisericii. John Henry Newman a fost denunţat la Sfântul Oficiu pentru erezie. S-a apărat public, criticând reaua interpretare a scrierilor sale. În cele din urmă a demisionat de la redacţia revistei.

Din 1841, John Henry Newman avea o atitudine tulburătoare pentru mulţi englezi: convertit la catolicism, el nu denunţa decât rareori anglicanismul şi se concentra pe apărarea catolicismului şi a dogmelor sale. Această atitudine i-a adus o neîncredere din partea multor catolici. Zvonuri, răspândite de cardinalul Manning, despre o presupusă concepţie a lui Newman despre autoritatea Bisericii diferită de doctrina oficială, l-au făcut să se izoleze şi mai mult.

Un pamflet din 1862 anunţa revenirea lui Newman la anglicanism. El a denunţat imediat acest zvon. În ianuarie 1864, într-o recenzie la History of England a lui James Anthony Froude, apărută în Macmillan Magazine, Charles Kingsley scria că „părintele Newman ne informează că pentru binele său adevărul nu este necesar şi, în general, nu trebuie să fie o virtute a clerului roman”[17].

Răspunsul lui John Henry Newman a fost să publice, sub formă de pamflet polemic foiletonul despre convertirea sa şi despre demersurile sale de la începutul Mişcării de la Oxford. Autobiografia publicată sub numele de Apologia pro vita sua arată locul inteligenţei şi a căutării adevărului în convertirea sa Această carte a fost un mare succes de librărie și a condus la o schimbare importantă a situației lui John Henry Newman: a primit susținerea și felicitările a numeroși catolici ale căror îndoieli au dispărut. Acest lucru i-a permis și să restabilească dialogul cu anglicanii din Mișcarea de la Oxford, între care John Keble și Edward Bouverie Pusey, cu care nu mai vorbise de aproape 20 de ani.

7. Trecerea din această viaţă pământească la viaţa fericiţilor din cer

În 1870, Newman a publicat Gramatica asentimentului, lucrarea s-a cea mai reuşită, în care credinţa religioasă este expusă cu argumente adesea diferite de cele folosite de teologii catolici. În 1877, când au fost reeditate lucrările sale anglicane, a adăugat la cele două volume despre Via media o lungă prefaţă şi numeroase note, în care răspundea la propriile sale argumente anti-catolice de atunci.

În timpul primului Conciliu ecumenic din Vatican (1869-1870) s-a opus definiţiei infailibilităţii pontificale prezentate de teologii întorşi de la conciliu şi, într-o scrisoare privată către episcopul său, publicată apoi fără ştiinţa sa, el denunţa „modul insolent şi agresiv” care susţinuse această dogmă. Atunci când această dogmă a fost proclamată, el nu s-a mai opus şi, într-o scrisoare adresată ducelui de Norfolk cu ocazia acuzaţiei aduse de William Gladstone împotriva Bisericii Catolice ca „a repudiat în acelaşi timp şi gândirea modernă şi istoria antică”, John Henry Newman afirmă că el a crezut mereu în această doctrină, dar i-a fost doar teamă pentru efectul ei negativ asupra convertirilor în Anglia, datorită specificităţilor istorice locale ale catolicismului.

În 1878, spre marea sa plăcere, vechiul său colegiu l-a ales „Honorary Fellow” (membru de onoare) al Universităţii din Oxford. În acelaşi an, papa Pius al IX-lea, care nu avea deloc încredere în el, a murit. Succesorul său, Leon al XIII-lea, primind sugestia ducelui de Norfolk, a decis să-l ridice pe Newman la demnitatea de cardinal. Această distincție era remarcabilă, întrucât Newman nu era decât un simplu preot. Propunerea a fost făcută în februarie 1879, iar anunțul public a fost primit cu mare aprobare în toată lumea anglofonă. John Henry Newman a fost creat cardinal la 12 mai 1879 şi a primit titlul de San Giorgio al Velabro. Profitând de prezenţa la Roma, Newman și-a subliniat opoziția constantă contra liberalismului în materie religioasă.

După o boală care i-a provocat îngrijorare, Cardinalul Newman s-a întors în Anglia, având reședința la Oratoriu. A continuat să publice articole până în 1885. A celebrat ultima Liturghie la Crăciunul anului 1889. După ce a căzut din nou bolnav de pneumonie, s-a stins la 11 august 1890, în vârstă de 89 de ani, în Oratoriul din Edgbaston[18].

Cardinalul Newman a fost înmormântat în cimitirul de la Rednall Hill, Birmingham. Împarte mormântul cu prietenul său, Ambrose St. John, care se convertise la catolicism odată cu el. Pe piatra de mormânt este înscris textul: „Ex umbris et imaginibus in veritatem” (De la umbre şi imagini spre adevăr).

În 1958, a fost deschis procesul diecezan de canonizare la Birmingham, dar în ciuda dorinței Papei Paul al VI-lea de a-i sărbători canonizarea în Anul Sfânt 1975, abia în ianuarie 1991, Papa Ioan Paul al II-lea a decretat virtuțile eroice ale lui John Henry Newman, când acesta a fost proclamat Venerabil.

În data de 3 iulie 2009, Papa Benedict al XVI-lea a aprobat documentul prin care se recunoaște mijlocirea lui Newman la vindecarea diaconului permanent Jack Sullivan în anul 2001, vindecat de o vătămare gravă a măduvei spinării, în urma rugăciunilor acestuia adresate cardinalului Newman, în timp ce era în spital. În aceeași zi, Papa l-a autorizat pe cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, să înceapă procesul de canonizare.

În februarie 2010, a devenit cunoscut faptul că papa Benedict al XVI-lea a prevăzut beatificarea la Birmingham, în cursul călătoriei sale în Scoția și în Anglia, în perioada 16-19 septembrie 2010. Diaconul Jack Sullivan din Arhidieceza de Boston, care a fost vindecat prin mijlocirea miraculoasă a Cardinalului John Henry Newman, a slujit la Liturghia papală în timpul căreia cardinalul Newman a fost beatificat. Liturghia, la care au fost de față 55.000 de credincioși, a avut loc în parcul Crofton, imens spațiu verde situat la periferia orașului Birmingham. Beatificarea a avut loc la 19 septembrie 2010, iar sărbătoarea sa este stabilită la data de 11 august, în fiecare an.

2. Cor ad cor loquitur.

Gândirea fericitului Newman despre sfinţenie[19]

Odată, pe când Newman era înaintat în vârstă, auzind că unii ar fi voit să-l declare sfânt, a scris: „Nu sunt potrivit să o fac pe sfântul, nu poţi să spui asta. Sfinţii nu sunt literaţi, ei nu iubesc clasicii, nu scriu poveşti. Eu sunt în felul meu probabil destul de bun, dar asta nu înseamnă că am un profil înalt... Îmi este suficient să lustruiesc încălţămintea la sfinţi, dacă sfântul Filip în cer ar avea nevoie de cremă pentru ghete”[20].

În timpul vieţii sale, Newman s-a considerat mereu departe de perfecţiunea creştină. Cu toate acestea, de la „prima sa convertire” (1816), aspiraţia sa a fost în întregime îndreptată spre Dumnezeu pe care îl recunoştea ca axul central al vieţii sale. El nu a mai pierdut niciodată conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi respectul profund pentru adevărul revelat. Un principiu pe care şi l-a însuşit încă de tânăr suna astfel: „Mai degrabă sfinţenie decât pace”. A rămas credincios acestui angajament şi s-a străduit cu tărie să-i cheme pe creştini la idealul sfinţeniei.

2.1. Sfinţenia: necesară

Una dintre primele predici pe care Newman le-a ţinut pe când avea 25 de ani are ca titlul: Sfinţenia este necesară pentru fericirea viitoare. În acest discurs spunea: „De multe ori citim că scopul pe care l-a urmărit Domnul atunci când şi-a asumat natura noastră a fost acela de a face sfinte creaturile păcătoase... Toată istoria răscumpărării, alianţa milostivirii, în orice aspect şi dispoziţie, dau dovadă despre necesitatea sfinţeniei în vederea mântuirii”[21]. Cine nu ajunge la sfinţenie nu poate gusta bucuria cerului. „Chiar presupunând că i-ar fi permis omului care nu este sfânt să intre în paradis, când ar ajunge acolo nu ar fi fericit, şi deci nu ar fi un act de milostivire să i se permită să intre... Doar un sfânt poate să-l contemple pe Cel Sfânt. Fără sfinţenie nici un om nu poate să suporte vederea chipului lui Dumnezeu”[22].

Inima lui Newman era îndreptată spre cele nevăzute şi spre valorile care rămân. În timpul nostru când mulţi se ataşează de cele văzute şi de efemer şi în care se vorbeşte puţin, chiar şi la predică, despre lucrurile de pe urmă, privirea încrezătoare a lui Newman spre veşnicie este foarte actuală. Această privire poate să impregneze viaţa de fiecare zi. Sfinţenia, fără de care nimeni nu poate să-l contemple pe Dumnezeu, este rezultatul multor acte de credinţă, care purifică inima de păcat şi o pregătesc pentru Dumnezeu. „Fiecare act de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu care sunt, aşa cum se spune, fapte bune, sunt pentru noi utile, deoarece ne eliberează puţin câte puţin de această lume păcătoasă şi imprimă în inima noastră un caracter ceresc”[23]. Această transformare a inimii nu se face se azi pe mâine, ci ea are nevoie de efort şi perseverenţă. „A ajunge la darul sfinţeniei este lucrarea unei întregi vieţi”[24].

2.2. Sfinţenia: concretă

Newman ştia că multe persoane, auzindu-l predicând, se umpleau de bucurie şi mângâiere. Dar el nu predica cu intenţia de a trezi emoţii şi de a smulge simpatia umană. Deşi era conştient de importanţa sentimentului pentru viaţa de credinţă, el era contrar unei exaltări a sentimentelor. El nu voia în primul rând să trezească în ascultătorii săi bune sentimente, ci să-i încurajeze la fidelitate şi la ascultarea credinţei în datoriile zilnice. Cu toată claritatea afirma: „Cei pentru care obiectivul principal al predicii este mângâierea par să nu cunoască scopul oficiului lor. Sfinţenia este marele scop. Pentru asta e nevoie de luptă şi purificare. Mângâierea este un mijloc care întăreşte inima, însă nimeni nu bea zi şi noapte un medicament pentru inimă”[25].

Newman, pe când era încă anglican, scotea în evidenţă păcatul, pericolele lumii şi nevoia urgentă de penitenţă şi convertire. Acest angajament în predică venea din convingerea sa interioară că trebuie să-i îndemne pe oameni la o viaţă conformă cu evanghelia.

După convertirea la Biserica Catolică, tonul lui Newman a devenit mai blând, însă a rămas neschimbată convingerea sa să sfinţenia se găseşte în îndeplinirea fidelă a datoriilor de fiecare zi. În cuvinte simple, el rezuma concepţia sa în „calea scurtă către perfecţiune”. „Dacă voi mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a fi desăvârşiţi, eu vă voi răspunde: nu rămâneţi în pat după ora fixată pentru trezire; îndreptaţi primele voastre gânduri către Dumnezeu; faceţi o vizită scurtă lui Isus în Preasfântul Sacrament; recitaţi cu devoţiune Angelus; mâncaţi şi beţi pentru slava lui Dumnezeu; recitaţi cu atenţie coroana Rozariului; fiţi reculeşi; alungaţi gândurile rele; faceţi-vă cu devoţiune meditaţia de seară; examinaţi-vă în fiecare zi conştiinţa; când vine ceasul, urcaţi-vă în pat şi veţi deja desăvârşiţi”[26].

2.3. Sfinţenia: dăruită

Chiar dacă Newman subliniază aspectul convertirii şi al efortului personal pentru sfinţenie, el nu uită că omul este incapabil de la sine să urce piscul sfinţeniei. Dumnezeu singur îl poate face capabil pentru această angajare. Prin Isus Cristos el a deschis poarta sfinţeniei, cu Botezul îl face părtaş în Duhul Sfânt de sfinţenia sa. În predica „Inhabitarea Duhului Sfânt”, Newman afirmă că Fiul lui Dumnezeu făcut om prin puterea Duhului Sfânt rămâne prezent în Biserică şi în inima credincioşilor. El a schimbat lumea din interior. „Putem vedea că Mântuitorul, după venirea sa în lume, nu a voit să-l lase în aceeaşi condiţie în care se afla mai înainte, deoarece el este în continuare în mijlocul nostru nu cu simple daruri, ci pentru că Duhul său rămâne în Biserică precum şi în sufletul fiecărui creştin”[27].

Duhul Sfânt este cel care uneşte, purifică şi sfinţeşte Biserica. Acelaşi Duh, prin Botez purifică şi transformă oamenii, îi introduce în comunitatea Bisericii şi îi face fii ai lui Dumnezeu. „El imprimă în noi imaginea Tatălui nostru ceresc pe care o pierdusem prin căderea lui Adam şi ne conduce, cu puterea celui mai intim elan vital al noii noastre naturi, să căutăm prezenţa sa. El ne restituie o parte din acea libertate în voinţă şi acţiune, a acelei dreptăţi şi nevinovăţii cu care a fost creat Adam. El ne leagă cu toate fiinţele sfinte aşa cum mai înainte eram legaţi de rău. Pentru a ne mântui, el reînnoadă acea legătură ruptă care vine de sus, uneşte într-o familie tot ceea ce este sfânt şi veşnic şi ne separă de lumea rebelă care ascunde în ea distrugerea. Deoarece suntem fiii lui Dumnezeu şi una cu el, sufletul nostru tinde spre el şi îl invocă fără încetare”[28].

Întrucât sfinţenia vine de la Dumnezeu, ea trebuie implorată mereu cu umilinţă. În acest sens, Newman îl invocă pe Duhul Sfânt: „Tu dai sufletelor noastre moarte o nouă viaţă pentru a te sluji. De la tine vine orice gând bun şi orice dorinţă curată, orice hotărâre bună şi orice reuşită. Tu îi transformi pe cei păcătoşi în sfinţi. Prin tine Biserica se întăreşte şi întinereşte, tu trezeşti în ea eroi şi dai tărie martirilor pentru a ajunge la coroana victoriei. Tu fondezi noi ordine religioase şi dai Bisericii noi forme de devoţiune. Ţări noi se întorc la Cristos... Eu te laud şi te ador, Dumnezeul meu preaînalt, Duhule Sfânt”[29]. Sfinţenia este un dar pe care nimeni nu-l poate atinge cu propriile forţe: „Sfântul este creaţia exclusivă a evangheliei şi a Bisericii”[30].

2.4. Sfinţenia: provocatoare

Deoarece comportamentele naturale umane sunt rănite de păcat şi de consecinţele sale, omului nu-i este uşor să se deschidă la darul sfinţeniei. El trebuie să fie dispus să înfrunte lupta spirituală necesară cu omul cel vechi. „Harul a învins natura; iată toată istoria sfinţilor”[31]. Un semn elocvent al faptului că harul lui Dumnezeu imprimă în inima oamenilor imaginea noului Adam este umilinţa şi conştiinţa propriei micimi. De aceea Newman spune: „Ei sunt cu atât mai aproape de cer cu cât se consideră mai mici”[32]. Chemarea la sfinţenie este o mare provocare pentru natura umană.

Şi lumea care crede că se poate descurca fără Dumnezeu are dificultăţi în a înţelege ceea ce noi numim sfinţenie. Omul care tinde la sfinţenie – ca Isus – devine adesea semn de contradicţie: unii îi recunosc o proprie forţă de atracţie, alţii îl privesc cu neîncredere, alţii chiar îl resping vădit. Newman a avut pentru aceasta o formulă drastică: „Cu cât un om este mai sfânt, cu atât este mai puţin înţeles de oamenii lumii”[33].

Curajul de a merge contra curentului din iubire faţă de Dumnezeu nu rămâne însă fără efecte asupra lumii. Dimpotrivă, se poate spune că nimeni ca sfinţii nu are o aşa mare influenţă asupra lumii. În predica „Sfinţenia, caracteristica împărăţiei creştine”, Newman precizează: „Sfinţii trăiesc în sac şi cenuşă, dar sunt îmbrăcaţi cu mătase şi pietre preţioase. Biserica respinge bunurile acestei lumi, dar aceste bunuri îi vin fără să le ceară. Putere şi influenţă, prestigiu şi încredere şi bogăţie îi vin deoarece nu le cere, ea le are pentru că nu caută, dar dacă le caută le pierde”[34]. Sfinţii sunt ca ferestre prin care gloria lui Dumnezeu luminează lumea. „Aşa cum lumina soarelui ajunge la noi reflectată, tot la fel sfinţii lui Dumnezeu sunt instrumente prin care ne vine gloria sa”[35].

2.5. Sfinţenia: personală

Sfinţenia constă în participarea la natura divină; asta nu înseamnă totuşi că oamenii îşi pierd individualitatea lor. Dimpotrivă: adevărul, personalul, originalul fiecărei persoane umane este clarificat şi înnobilat prin har. Newman sublinia mereu că Dumnezeu conduce omul în mod cu totul personal. El vrea sfântul „original”. În conferinţa „Sfinţenia ca norma stilului de viaţă creştin” el deplânge faptul că mulţi oameni au un concept fals despre sfinţenie. Ei cred că sfinţii nu au de dus lupta cea bună a credinţei, că viaţa lor ar fi monotonă, că nu cunosc lumea cu frumuseţile şi ispitele ei, că nu-şi dezvoltă talentele lor personale.

O privire asupra multor sfinţi din istoria creştinismului arată cât de false sunt aceste concepţii. Există între sfinţi multe diferenţe – cât priveşte capacitatea lor, formarea lor, vârsta lor, originea lor, drumul lor de credinţă. Ei ne arată drumul urmării lui Cristos şi sunt în acest sens „o normă a adevărului, a mărinimiei şi a iubirii”[36]. Dar Newman adaugă că „ei nu pot fi mereu modelele noastre şi nu suntem mereu ţinuţi să le urmăm”[37]. Motivul e că fiecare om este în mod minunat unic şi irepetabil. Nimeni nu trebuie să devină copia altuia. Fiecare om este o persoană iubită şi voită de Dumnezeu şi în fidelitate faţă de Cristos şi faţă de Biserică trebuie să parcurgă propriul drum de credinţă.

„Dumnezeu te observă individual, oricine ai fi tu. El te cheamă cu numele tău (cf. Is 43,1). El te vede, te înţelege pentru că el te-a creat. El ştie ce se întâmplă în interiorul tău, cunoaşte toate sentimentele şi gândurile tale, înclinaţiile şi lucrurile care îţi plac, puterea şi slăbiciunea ta. El te observă în zilele de bucurie ca şi în zilele de durere. El îţi este aproape în speranţele tale ca şi în ispitele tale. El se interesează de toate preocupările tale, de toate amintirile tale vesele sau triste, de stările tale umorale mai sus sau mai jos. El a numărat toate firele de păr de pe capul tău şi centimetrii staturii tale. El te cuprinde complet şi te duce în braţele sale. El te culege de pe pământ şi te pune sus. El observă pe chipul tău bucuria şi durerea, când te bucuri de sănătate şi când eşti bolnav... Tu nu eşti doar creatura sa – deşi el are grijă chiar şi de păsările cerului şi a avut milă de animalele din Ninive – tu eşti un om răscumpărat şi sfinţit, fiul său adoptiv care se bucură de o parte din acea glorie şi fericire care izvorăsc veşnic din el în Unul-născut. Tu ai fost ales să fii al său, privilegiat faţă de mulţi în lume. Tu eşti unul dintre cei pe care Cristos i-a inclus în rugăciunea sa, sigilată cu sângele său preţios”[38].

2.6. Newman: sfânt

Când a primit bula de numire la onoarea de cardinal (1879), Newman, privind la viaţa trecută a spus: „În cursul atâtor ani am făcut multe greşeli. Nu am nimic din înalta perfecţiune care se întâlneşte în scrierile atâtor sfinţi, în care nu pot fi erori; dar cred că pot să afirm că în tot ceea ce am scris am urmărit întotdeauna intenţii nobile, nu am căutat scopuri personale, am avut o conduită ascultătoare, m-am arătat disponibil să fiu corect, m-am temut de greşeală, am dorit să slujesc sfânta Biserică şi ceea ce am reuşit o datorez milostivirii lui Dumnezeu”[39]. Aceste cuvinte arată umilinţa unui adevărat om al lui Dumnezeu şi care e semnul unei adevărate măreţii interioare.

Odată, un copil voia să-l pună în încurcătură adresându-i întrebarea: „Cine e mai mare: un cardinal sau un sfânt?” El s-a gândit câteva secunde şi apoi a răspuns: „Cardinalii aparţin acestei lumi, sfinţii aparţin cerului”[40]. Newman a fost făcut cardinal de papa Leon al XIII-lea. Era şi un sfânt? Da.

Şi-a dedicat toată viaţa slujirii adevărului revelat şi luptei acerbe contra liberalismului religios şi moral pe care îl considera marele duşman al credinţei creştine. A avut un simţ fin al apropierii de Dumnezeu, şi-a îndeplinit datoria cu mare fidelitate şi dăruire, a iubit Biserica şi oamenii. În ultimii săi ani pe pământ a dus o viaţă şi mai intensă de rugăciune şi de reculegere. Multele suferinţe pe care a trebuit să le îndure datorită fidelităţii faţă de chemarea lui Dumnezeu au făcut şi mai nobile şi spirituale trăsăturile chipului său. În lunile de dinaintea plecării sale la Domnul nu mai era în stare să celebreze sfânta Liturghie şi să recite Breviarul; le-a înlocuit cu recitarea sfântului Rozariu pe care îl iubea mai mult decât toate celelalte devoţiuni.

La o zi după moartea lui Newman, survenită pe 11 august 1890, a apărut pe cotidianul londonez The Times un lung elogiu funebru care se termina cu următoarele cuvinte: „De un lucru putem fi siguri, şi anume că amintirea acestei vieţi curate şi nobile, neatinsă de lucrurile acestei lumi va dura şi că, dacă Roma îl va canoniza sau nu, el va fi canonizat în memoria credincioşilor evlavioşi din multe confesiuni din Anglia... Sfântul din el va supravieţui”[41].

[1] http://www.newmanfriendsinternational.org/italian/?p=144

[2] Datele biografice despre John Henry Newman sunt preluate din lucrările lui Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, préface du cardinal Jean Honoré, Éditions du Cerf, Paris 2009; Jean Honoré, La Pensée de John Henry Newman, Éditions Ad Solem, Mayenne 2010; şi pot fi găsite şi pe situl http://fr.wikipedia.org/wiki/John_Henry_Newman#cite_ref-p.259_140-0.

[3] http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2010/documents/hf_ben-xvi_aud_20100922_it.html

[4] Apologia Pro Vita Sua, traduction L. Michelin-Delimoges, Bloud et Gay, Paris 1939, 23; cf. Jean Honoré, La Pensée de John Henry Newman, 11.

[5] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 32.

[6] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 37.

[7] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 41.

[8] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 42.

[9] John Henry Newman, L'Idée d'université, Éditions Ad Solem, Mayenne 9 octobre 2007, 65.

[10] Jean Honoré, La Pensée de John Henry Newman, 14.

[11] Jean Honoré, La Pensée de John Henry Newman, 15.

[12] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 177.

[13] Xavier Tilliette, La Mémoire et l'Invisible, Éditions Ad Solem, coll. « Culture », Genève 2002, 209.

[14] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 187.

[15] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 198.

[16] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 261.

[17] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 451.

[18] Louis Bouyer, Newman sa vie sa spiritualité, 485.

[19] Gândirea lui John Henry Newman despre sfinţie este prezentată şi pe situl: http://www.newmanfriendsinternational.org/italian/index.php

[20] C.S. DESSAIN, ed., The Letters and Diaries of John Henry Newman, XIII, Thomas Nelson, London 1963.

[21] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, I-VIII, Christian Classics, Westminster 1966 - 1968, aici vol. I, 1.

[22] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, I, 3, 6.

[23] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, I, 9.

[24] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, I, 12.

[25] H. TRISTRAM, ed., J. H. Newman. Autobiographical Writings, Sheed & Ward, London - New York 1956,  172.

[26] J. H. NEWMAN, Meditations and Devotions, Christian Classics, Westminster 1975, 286.

[27] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, II, 221.

[28] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, II, 224 - 225.

[29] J. H. NEWMAN, Meditations and Devotions, 397.

[30] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, IV, 157.

[31] J. H. NEWMAN, Discourses to Mixed Congregations, Christian Classics, Westminster 1966, 49.

[32] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, III, 239.

[33] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, IV, 244.

[34] J. H. NEWMAN, Sermons on Subjects of the Day, Christian Classics, Westminster 1968, 245-246.

[35] J. H. NEWMAN, Autobiographical Writings, 231.

[36] J. H. NEWMAN, Discourses to Mixed Congregations, 101.

[37] J. H. NEWMAN, Discourses to Mixed Congregations, 101.

[38] J. H. NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, III, 124 - 125.

[39] M. K. STROLZ, ed., John Henry Newman. Saggio commemorativo nel Centenario del Cardinalato, Roma 1979, 110.

[40] L. BOUYER, Newman. His Life and Spirituality, Burns & Oates, London 1958, 387.

[41] The Times, August 12, 1890, citat de PH. BOYCE, „John Henry Newman: Nascita e sviluppo di un ideale di santità”, in M. K.. STROLZ, John Henry Newman. Saggio commemorativo nel Centenario del Cardinalato, 59.