Conferinţă ţinută cu ocazia conferirii titlului de Doctor honoris causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (România), 5 noiembrie 2010

Excelenţele Voastre, Domnule Rector, Ilustru Senat Academic,

Stimate Autorităţi, Distinşi Profesori,

Dragi Studenţi, Doamnelor şi Domnilor,

Introducere

1. Mă simt cu adevărat onorat să primesc titlul de Doctor honoris causa de la acest prestigios centru de studii şi de învăţământ şi mândru că pot, de acum încolo, să consider această Universitate şi ca Alma Mater a mea.

Celor care au promovat iniţiativa şi au contribuit ca să mi se acorde această distincţie – adică Facultăţii de Teologie Romano-Catolică împreună cu Excelenţa sa Episcopul diecezan, cu Domnul Rector, cu Senatul Academic şi cu întregul Corp profesoral – le exprim sentimentele mele de vie recunoştinţă pentru acest semn de bunăvoinţă şi prietenie.

Mulţumesc şi pentru cuvintele prieteneşti care au fost rostite în privinţa mea. Mă simt onorat de prezenţa atâtor personalităţi ilustre.

Îmi face plăcere să primesc acest titlu de doctor în anul în care această Alma Mater Iassiensis celebrează 150 de ani de la întemeierea sa. Această circumstanţă îmi oferă fericita ocazie de a exprima bucuria mea vie pentru rezultatele ştiinţifico-didactice obţinute de această Universitate şi pentru binele cu care ea a îmbogăţit poporul român. Circumstanţa îmi permite, de asemenea, să exprim în mod public cele mai bune urări pentru viitorul său promiţător. Domnul Rector, în scrisoarea cu care mi-a comunicat decizia Senatului Academic, a notat: „În afară de cercetare neîncetată şi continuă a adevărului ştiinţific, adeziunea puternică şi devotă la valorile veşnice ale credinţei în Isus Cristos a fost un punct de sprijin inestimabil şi decisiv încă de la întemeierea”[1] acestei Universităţi. Această constatare, precum şi existenţa a două Facultăţi de teologie în această nobilă instituţie educativă, conferă urărilor mele o şi mai mare căldură.

Fie ca Domnul să binecuvânteze această Universitate, ca ea să crească şi, prin contribuţia ei creativă în gândire şi acţiune, să colaboreze tot mai mult la adevăratul progres şi la prosperitatea iubitei naţiuni române, a Europei şi a lumii întregi.

2. Ca obiect al scurtei mele intervenţii cu această ocazie care mă onorează am ales tema referitoare la relaţia dintre libertate şi adevărul despre om, o temă desigur vrednică şi stimulatoare pentru o reflecţie academică. Voi trata această problemă într-o dublă perspectivă complementară: filosofică şi teologico-cristologică.

1. Omul prin natura sa singulară aspiră la libertate şi la adevăr

Omul, ca persoană, este un subiect autoconştient, raţional şi liber, deschis spre un progres, ba chiar orientat spre un adevăr care-l transcende, capabil să se cunoască pe sine însuşi, pe Dumnezeu, adevărul, binele; capabil să iubească, să fie subiect creativ, să se pregătească pentru destinul său ultim.

Este o fiinţă într-adevăr singulară. Posedă în natura sa germenul întregii dezvoltări a unei creaturi făcută după imaginea lui Dumnezeu, animată de un scop care determină şi legea sa naturală, criteriul proxim şi obiectiv de distincţie între adevăratul său bine şi adevăratul său rău.

a. Exercitarea libertăţii trebuie să fie determinată de fidelitatea faţă de adevăr

Prin exercitarea libertăţii sale autentice, persoana umană îşi dezvăluie adevărata sa demnitate şi îşi realizează vocaţia; putem spune, dă formă identităţii sale profunde. Întemeindu-se pe legile esenţiale – care sunt legea naturală şi legea divină pozitivă – în folosirea libertăţii sale, ea îşi exercită şi responsabilitatea asupra faptelor sale.

Pentru a preîntâmpina orice echivoc cu privire la înţelegerea libertăţii, aş vrea în prealabil să afirm, cu cuvintele din prima Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea Redemptor hominis (4 martie 1979), că „nu în tot ceea ce diferitele sisteme şi chiar fiecare om văd şi propagă ca libertate este adevărata libertate a omului” (n. 12); „Se consideră uneori, în mod eronat, […] că orice om este liber atunci când se foloseşte de ea după cum vrea, că la asta este necesar să se tindă în viaţa indivizilor şi a societăţilor. În schimb, libertatea este un mare dar numai atunci când ştim s-o folosim în mod conştient pentru tot ceea ce este adevăratul bine” (n. 21). Cu alte cuvinte: „Adevărata libertate se măsoară cu promptitudinea spre slujire şi spre dăruirea de sine”. De fapt, „numai libertatea înţeleasă astfel este într-adevăr creativă, edifică umanitatea noastră şi construieşte legături interumane. Construieşte şi nu desparte! Cât de mult lumea, Europa […] au nevoie de această libertate care uneşte!”[2].

În realitate, libertatea, care se află la baza exerciţiului raţiunii şi a voinţei omului, are un obiectiv precis: perfecţionarea fiinţei sale, adică, decizia de a ajunge la scopul său ultim, conformarea cu Dumnezeu şi contribuirea la binele comun.

Pentru a face asta, omul are nevoie de adevăr. Există o dorinţă puternică atât de libertate cât şi de adevăr înscrisă în natura comună a oamenilor. În afară de libertate, omul a fost înzestrat de Creator cu dorinţa naturală de adevăr, dorinţa de a-l căuta, de a-l cunoaşte şi de a-l mărturisi cu propria viaţă. Accesul la acest adevăr nu este scop în sine, ci se completează în acţiune, în iubire, în caritate, care, la rândul ei, îşi are propriul sens în adevăr.

A nega relaţia dintre dorinţa puternică de libertate şi cea de adevăr echivalează cu a lăsa raţiunea expusă evantaiului haotic al „interesului”, al relativismului sau al puterilor dominante; punând, în definitiv, în pericol însăşi omenirea. Aşadar, libertatea, dacă vrea să fie umanizatoare, trebuie să se orienteze mereu spre adevăr, adică spre ceea noi suntem în mod genuin, şi trebuie să corespundă adevărului fiinţei noastre.

În acest context, sunt iluminatoare cuvintele din prima Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea Redemptor hominis care prezintă „exigenţa unui raport onest faţă de adevăr, ca şi condiţie a unei libertăţi autentice”, şi asta permite să se evite „orice libertate aparentă, orice libertate superficială şi unilaterală, orice libertate care nu pătrunde tot adevărul despre om şi despre lume” (n. 12, par. 3). Aceste cuvinte au un ecou semnificativ şi în ultima Enciclică a Papei Benedict al XVI-lea Caritas in veritate (29 iunie 2009): „fidelitatea faţă de om cere fidelitatea faţă de adevăr care, singur, este garanţie de libertate”  (n. 9).

Deşi este obligatoriu să se spună că nu se poate concepe nici un tip de supunere care să limiteze alegerea binelui, care să reducă dezvoltarea sănătoasă a facultăţilor umane, care să comprime forţa sufletului, care să închidă orizontul experienţelor şi relaţiilor sociale sau să sacrifice lumea afectelor familiale; este la fel de adevărat că pretenţia unei libertăţi absolute, cu independenţă totală şi fără legătură cu adevărul, duce la pierderea ei. Adevărul defineşte limitele pe care libertatea nu va trebui să le depăşească niciodată: în domeniul intelectual, în domeniul moral şi social.

Omul este născut pentru adevăr. Cunoaşterea adevărului devine o adevărată cucerire. Cu mare determinare, Papa Ioan al XXIII-lea a apărat dreptul omului de a căuta adevărul („homo […] iure naturae postulat [...] ut libere possit verum inquirere”[3]), unit cu obligaţia de a înainta în această căutare („ius veritatem libere vestigandi [cohaeret] cum officio veritatem altius latiusque in dies quaerendi”[4]).

Pe bună dreptate a afirmat Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, referindu-se desigur la realitatea din trecutul regim comunist din naţiunile noastre: „Ştim din experienţa noastră că ceea ce se construieşte «împotriva adevărului» este mereu şi numai o violenţă şi nu este adevărată forţă a omului”[5].

De fapt, adevărul despre om şi despre lume este chemat să determine folosirea libertăţii.

În Enciclica Veritatis splendor (6 august 1993), acelaşi Pontif a putut să constate apoi cu mare convingere că la rădăcina actualei crize morale (atât la nivelul conceptual cât şi la cel al practicii) „se află influenţa mai mult sau mai puţin ascunsă a curentelor de gândire care ajung să dezrădăcineze libertatea umană din raportul său esenţial şi constitutiv cu adevărul” (n. 4, par. 2). Pontiful a dezvoltat apoi pe larg această problemă (cf. mai ales nr. 35-53).

b) Primatul contemplaţiei asupra acţiunii

Deci adevărul are un grad de absolut pe care se construieşte primatul contemplaţiei asupra acţiunii. De aceea, toate obligaţiile morale ale omului sunt justificate numai în linia unei orientări sincere spre adevărul despre ceea ce este el.

Cum este uşor de intuit, pornind de la acest raţionament se deduce prin urmare că nu e suficient a căuta, a descoperi şi a contempla adevărul. Omul are obligaţia de a trăi – de a-şi exercita libertatea – conform adevărului propriei fiinţe. Acesta este izvorul din care derivă corectitudinea vieţii omului, adevărata libertate a alegerilor sale, înţelepciunea realizărilor sale şi dezvoltarea sa istorică demnă.

Dacă acest lucru are loc, adevărul devine motivul unei bucurii şi al unei complăceri spirituale care inundă fiinţa omului. Acest „gaudium de veritate” (expresie îndrăgită de sfântul Augustin), îl salvează pe om de delirul şi, în definitiv, de drama unei existenţe eşuate.

Este nevoie, astăzi mai mult ca oricând, să rămânem fermi în faţa intrigilor unui imanentism centralizator care pretinde să-l convingă pe om de faptul că el este o fiinţă singură, autosuficientă, scoasă de sub orice normă absolută şi transcendentă. Aceasta este nebunia actualului umanism laicist, care desacralizează realitatea omului. Acest „umanism fals” abandonează conceptul de natură umană, în favoarea unor himerice ideologii de acest gen, slăbind aspiraţia şi capacitatea reală a omului de a ajunge la adevărul despre el însuşi. Făcând astfel, propagă o libertate anarhică, orfană de adevăr, căreia i se acordă prerogativa de a se constitui drept călăuză a oricărei gândiri, creatoare a unei morale noi şi unică legislatoare de drepturi.

În această perspectivă, este important să menţinem fidelitatea faţă de conştiinţa originară şi spontană, universală şi de nesuprimat pe care fiecare individ o are despre sine, liberă de prejudecăţile unei culturi care ori induce la pesimism şi la disperare antropologică, ori exaltă până la delir posibilităţile omului.

c) La cucerirea adevăratului progres uman şi social

(1) Apărută din acest substrat bogat, viaţa umană se dezvoltă atrasă de forţa Scopului său ultim: glorificarea lui Dumnezeu, Binele Suprem. Docilitatea faţă de acest Scop ultim – care va depinde de alipirea libertăţii noastre de adevăr – se întrupează în situaţiile multiple ale pelerinajului uman, generând astfel o existenţă realmente fecundă, care defineşte procesul de creştere şi de realizare a persoanei umane. Proces neliniar. Uneori poate chiar ajunge să fie accidentat şi imprevizibil, de vreme ce libertatea pentru bine şi adevărul se vor prezenta mereu ca o comoară care trebuie să fie încontinuu cucerită de fiecare individ, de fiecare generaţie.

Astfel, constatăm limitele „ideologiei progresului”, cum o numeşte Papa Benedict al XVI-lea în Enciclica Spe salvi, din 30 noiembrie 2007 (n. 17), care se răspândeşte repede astăzi în societatea noastră, dar care îşi are originea deja în Francis Bacon (1561-1626). Conform acestei ideologii, progresul este mai ales „un progres în dominarea crescândă a raţiunii […] considerată desigur o putere a binelui şi pentru bine”; progresul se identifică cu „depăşirea tuturor dependenţelor – este progres spre libertatea perfectă”, care în definitiv este o libertate autonomă. Aceasta este promisiunea care l-ar duce pe om spre plinătatea sa (cf. Enc. Spe salvi, n. 18).

În faţa acestei luări de poziţie contemporană care susţine un naiv – sau răuvoitor – optimism asupra bunătăţii intrinsece a raţiunii şi a libertăţii, capabile, prin ele însele, să garanteze o nouă comunitate umană perfectă, afirmăm primatul adevărului care se inserează, prin propria natură, într-un spaţiu de umanizare, care creează progres autentic şi permite dezvoltarea coerentă a existenţei personale şi comunitare.

(2) În acest proces de creştere şi progres, individual şi comunitar, în care libertatea este înfrăţită cu adevărul, omul, omul întreg, este chemat şi la întâlnire, la dialog, la comunicarea autentică.

În realitate, aşa cum a afirmat în diferite ocazii Papa Benedict al XVI-lea, oamenii nu sunt „insule ale fiinţei”, monade fără nici o conexiune esenţială, care trăiesc numai simple relaţii accidentale. Însăşi natura omului demonstrează orientarea sa relaţională: omul este un „a fi de la”, un „a fi cu” şi un „a fi pentru”. Prin urmare, libertatea umană va putea să constea numai în coexistenţa ordonată a libertăţilor. Libertatea omului este libertate împărtăşită, libertate în coexistenţa de libertăţi care se limitează şi se susţin reciproc: libertatea trebuie să se măsoare prin ceea ce eu sunt, prin ceea ce noi suntem. În acest context, orânduirea – dreptul – nu este antitetic pentru libertate, ci condiţia sa; şi mai mult încă, un element constitutiv al libertăţii însăşi. Absenţa dreptului ar produce absenţa libertăţii.

Pe de altă parte, în mod deosebit, problema adevărului nu numai că asigură în ultimul grad unitatea originară a neamului omenesc, ci este condiţia de posibilitate a oricărei comunicări şi comuniuni între oameni, pentru că ei sunt părtaşi la unul şi acelaşi adevăr. De aceea, corect este ca adevărul să fie fundamentul consensului între culturi şi între popoare, şi nu viceversa, adică să fie consensul cel care întemeiază adevărul.

Mai mult, dacă se neagă valoarea adevărului în el însuşi, a adevărului obiectiv, posibilitatea de a-l cunoaşte şi, de aceea, de a-l duce la practică, ceea ce rămâne este o raţiune utilitaristă sau pragmatică, teoria consumistă aplicată atât la faptul de a face, cât şi la cel de a şti. Deci nu este rar ca dialogul să se transforme în simplu spectacol, într-un teatru al opiniilor şi al dialecticii banale, şi nu în agora unde ştiinţa este confruntată şi aprofundată cu rigoare. Comunicaţiile sunt exploatate pentru o globalizare de interese create şi nu pentru a îmbogăţi în mod echitabil şi integral popoarele. În sfârşit, comuniunea aceloraşi devine o utopie, alimentată de propuneri de culturi artificiale care nu răspund la natura persoanei nici a societăţii, precum şi de identităţi fictive care nu vor reuşi să facă în aşa fel încât societăţile noastre să fie mai raţionale şi tolerante, ci dimpotrivă, tot mai vulnerabile şi mai puţin inclusive, progresiv slăbite pentru a recunoaşte ceea ce este adevărat, bun şi nobil.

2. Isus Cristos, plinătate a Adevărului care-l eliberează pe om

Trecând acum la aspectul teologic, aş vrea să fac mai întâi o premisă: dacă vrem să ajungem la om pentru a-i da ceea ce este al său, ceea ce aparţine fiinţei sale, ceea ce permite realizarea sa progresivă până la a răspunde Scopului său ultim, atunci, nici empirismul extrem, cu aliatul său pozitivismul scientist, care distrug personalitatea în dizolvarea resurselor şi potenţialităţilor spiritului uman; nici scepticismul, care neagă gândirii capacitatea de a se transcende în intuiţia fiinţei în sine a lucrurilor; nici relativismul, coleg de peripeţii al agnosticismului, care-l închide pe individ în cercul de fenomene, relativizând toate valorile, zădărnicind toate idealurile; nici pesimismul existenţialist, care goleşte viaţa de orice sens; nici cu atât mai puţin materialismul, care dărâmă şi suprimă totul în vârtejul a ceea ce este sensibil şi al acţiunii pure, nu pot fi forme de eliberarea autentică pentru că nu răspund la integritatea fiinţei umane, nu se pun în faţa adevărului său[6].

Biserica lui Cristos îl priveşte pe om nu în aparenţa sa, ci în ceea ce este el, pentru a-şi însuşi toate aspiraţiile omului din timpul nostru, caracterizat de conştiinţa vie a libertăţii, a demnităţii persoanei şi a drepturilor sale inalienabile. Primul şi fundamentalul dintre toate aceste drepturi ale omului este dreptul la Dumnezeu. Fără acest drept fundamental, care este în acelaşi timp drept la adevăr, toate celelalte drepturi ale omului sunt insuficiente.

A fost notat pe bună dreptate: „Se încearcă […] să se convingă omul şi societăţile întregi că Dumnezeu este piedică pe calea spre libertatea deplină, că Biserica este duşmana libertăţii, că ea nu înţelege libertatea, că îi este frică de ea însăşi. Avem aici o incredibilă confuzie de noţiuni! Biserica nu încetează să fie în lume vestitoare a Evangheliei libertăţii! Aceasta este misiunea sa. «Cristos ne-a eliberat pentru ca să rămânem liberi» (Gal 5,1). Pentru aceasta unui creştin nu-i este frică de libertate, nu fuge din faţa ei! O asumă în mod creativ şi responsabil, ca misiune a vieţii sale. De fapt, libertatea nu este numai un dar al lui Dumnezeu; ea ne este dată şi ca misiune! Este vocaţia noastră: «Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate» (Gal 5,13) – aminteşte Apostolul”[7].

În viziunea creştină este depăşită axioma omului care în aspiraţiile sale de libertate se face autor al adevărului. Pentru creştin, adevărul are un nume: Dumnezeu; şi un chip: Isus Cristos. În persoana Cuvântului întrupat, de la naşterea sa şi până la misterul său pascal, adevărul se prezintă ca un dar care este oferit libertăţii omului. Cuvintele lui Isus în Evanghelia după Ioan: „Adevărul vă va elibera” (8,32) revelează că orice promisiune de eliberare care se separă de adevăr nu generează adevărată libertate, ci o suprimă, îl transformă pe om într-o creatură perdantă, într-o fiinţă fără sens, departe de a-i oferi răscumpărarea.

a) Libertatea creştină este urmare a lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu

Acest nume şi acest chip al Adevărului creştin au propria lor voce, sau, mai bine zis, Cuvântul lor. Cristos nu numai că a rostit Cuvintele de mântuire, ci el însuşi este şi „Cuvântul” lui Dumnezeu. Cuvânt care manifestă esenţa celui care se prezintă ca şi cale, adevăr şi viaţă (In 14,6). Cuvânt care dă un conţinut şi o finalitate Adevărului. Cuvânt al celui care afirmă că este Una cu Tatăl şi Cuvânt care suflă asupra omenirii, nu ca simplu „flatus vocis”, ci ca dorinţă puternică de viaţă, în Persoana Duhului Sfânt. Cuvânt care se rosteşte la începuturile istoriei, pentru a da viaţă; Cuvânt care în întrupare reface adevăratul dialog între Dumnezeu şi om. Un dialog în adevăr, deoarece Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, aduce lumii Adevărul lui Dumnezeu, iubirea sa faţă de noi, precum şi adevărul despre om şi libertatea sa. Iată dimensiunea de dar a adevărului. Ea nu poate să fie rod al unei simple acţiuni speculative a omului şi, cu atât mai puţin, un adevăr care provine dintr-o prejudecată sau dintr-o convenţie. Acest dar poate fi primit numai de o viaţă deschisă la plinătatea adevărului ca adeziune la un Cuvânt care s-a făcut realitate personală în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care este capabil să dea un sens de totalitate realităţii lumii, realităţii omului. Adevărul primit ca dar se dezvoltă şi se perfecţionează în această comuniune iubitoare cu Cuvântul întrupat.

b) Libertatea creştină ca „vivere in conspectu Dei”

Adevărata libertate este un element al perfecţiunii creştine prin care suntem părtaşi de o viaţă superioară, în aşa fel încât nu mai trăim pornind doar de la poziţia noastră naturală, ci mai ales de la Domnul, de la Evanghelia sa, de la promisiunile divine de eliberare şi de la împlinirea victorioasă în moartea şi învierea lui Cristos. Tocmai acest tip de libertate, experimentată ca speranţă fericită, este cea care face să iasă din gura Apostolului neamurilor: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?” (Rom 8, 35).

Aşadar, libertatea adevărată îl determină pe creştin să privească totul la lumina lui Cristos, cu ochii credinţei. Libertatea creştinului presupune a vedea totul „in conspectu Dei” (în faţa lui Dumnezeu). Ţinta nu este de a fi liberi de toate legăturile, ci adeziunea necondiţionată la Dumnezeu, care este unicul necesar. Omul cu adevărat liber este inserat în acest adevăr. Liber de toate legăturile ilegitime, deschis la slujirea iubirii, a dreptăţii şi a păcii.

c) Legea Decalogului şi libertatea

Creştinul are un ajutor inestimabil în Lege pentru a trăi propria libertate „in conspectu Dei”, ceea ce ar fi echivalent, pentru a trăi „libertatea adevărului”, ca unică alternativă la „libertatea puterii” dintr-o societate laicistă care exaltă valoarea unei existenţe, gândită şi trăită „etsi Deus non daretur” (ca şi cum Dumnezeu n-ar exista).

Legea Decalogului, ca revelaţie a înţelepciunii autentice a lui Dumnezeu – a voinţei sale iubitoare, a planului său de mântuire – ne comunică ceea ce este esenţial pentru fiinţa umană, adică pentru care scop şi în ce formă trebuie să trăim libertatea noastră. A trăi conform Decalogului, a notat cu perspicacitate Joseph Ratzinger, „înseamnă: a trăi propria asemănare cu Dumnezeu, a răspunde la adevărul fiinţei noastre, şi astfel, a face binele”[8]. În acest sens, Decalogul se prezintă ca adevărată cale pentru realizarea personală a libertăţii ca un spaţiu vital în care pasul spre acel facere veritatem („a face adevărul”: In 3,21) este imediat[9].

A realiza adevărul în propria viaţă cere, totuşi, să se ţină cont de realitatea dramatică a păcatului, cu posibilitatea reală şi, din păcate, frecventă, a pervertirii sensului propriei libertăţi care determină intelectul şi voinţa să se îndepărteze, respectiv, de adevăr şi de bine, opunându-se lor. Deci adevărata libertate, aşa cum deja am amintit într-un fel, trebuie să fie cucerită zi de zi. Omul care este chemat să participe la viaţa divină, are nevoie să urmeze drumul trasat de Dumnezeu însuşi, pentru a ajunge la această realizare personală sublimă şi gratuită. Voinţa lui Dumnezeu, revelată în Legea Decalogului, purifică natura rănită a omului şi, în acelaşi timp, este călăuză sigură pentru libertatea noastră în adevăr şi, prin urmare, în dreptate şi în drept animate de iubire.

d) Isus Cristos, Adevăr şi iubire, Noua Lege pentru omenire

Isus Cristos a demonstrat, mai bine decât oricine, exigenţele interne ale fiinţei noastre. În Persoana sa divină s-au unit, fără amestecare şi fără diviziune, Fiinţa divină şi propria noastră fiinţă, restituind libertăţii umane armonia sa cu adevărul, cu Dumnezeu însuşi. De aceea, El, Cristos, este Noua Lege a omului, noua lege a libertăţii sale.

Această Nouă Lege, care este început al plinirii timpului (cf. Gal 4,4), este o Lege care se prezintă întemeiată în adevărul iubirii. Dumnezeu, în omenitatea Fiului său veşnic, a vorbit în manieră definitivă, a pecetluit Legea sa, Alianţa sa, ducând la sinteza finală dialogul umano-divin. Victoria lui Cristos, în misterul crucii şi al învierii, a înfrânt zidul înstrăinărilor, al incomunicabilităţii, al confruntării, al minciunii… şi-l conduce pe om la un spaţiu deschis, infinit de deschis, la adevărata sa patrie spirituală: libertatea a ceea ce este adevărat, a adevărului însuşi, proclamat şi trăit în iubire.

Isus s-a supus unei Legi „făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (cf. Fil 2,8). Această Lege nu i-a fost impusă din afară, era înscrisă în persoana sa: este Legea Duhului Fiului, legea iubirii filiale. Ascultarea faţă de această lege nu l-a făcut sclav, dimpotrivă, murind în faţa ochilor Tatălui, Isus a făcut ceea ce el iubea, în libertatea unei iubiri infinite.

Paştele lui Cristos – ca triumf al adevărului şi al iubirii, ca eveniment în care iubirea este în mod definitiv dusă din nou la adevărul său profund şi, în acelaşi timp, adevărul îşi găseşte forma sa esenţială, aceea a iubirii – s-a revelat ca răscumpărare a libertăţii omului.

Inspirându-mă din una din paginile pe care le consider cele mai frumoase din literatura creştină din primele secole – Omilia anonimă pe care o citim în Oficiul din Sâmbăta Sfântă – îmi place să notez că Cristos înviat şi victorios, unde adevărul şi iubirea sunt una, este şi va fi mereu, mâna întinsă care se oferă să coboare în adâncul realităţilor istorice ale omului, în închisorile spirituale din această lume, pentru a-l întâlni pe fiecare fiu al lui Adam, şi astfel a-i oferi lumina adevărului care-i redă demnitatea, libertatea, speranţa şi, în felul acesta, şi perspectiva minunată de a realiza rodnic propria umanitate.

e) Euharistia – „hrană pentru omul înfometat de adevăr şi de libertate”

În acest context, Papa Benedict al XVI-lea a prezentat Euharistia ca sacrament în care „Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr şi de libertate” (Exortaţia apostolică Sacramentum caritatis, 22 februarie 2007, n. 2):

– de adevăr, pentru că „Isus Cristos este Adevărul făcut persoană” spre care suspină „inima cerşetoare de Adevăr”; ba chiar, „în sacramentul Euharistiei Isus ne arată, îndeosebi, adevărul iubirii, care este însăşi esenţa lui Dumnezeu” (ivi). În afară de aceasta, trebuie notat că pentru a înţelege adevărurile credinţei noastre nu este suficient studiul, ci e nevoie de rugăciune, e nevoie de contactul personal şi intim cu Acela care este Adevărul, şi unde este mai intens acest contact dacă nu în Euharistie?

– de libertate, pentru că „numai adevărul poate să ne elibereze cu adevărat”, şi de vreme ce Isus este „Adevărul făcut persoană”, el este deci „steaua polară a libertăţii umane: fără el ea îşi pierde orientarea, deoarece fără cunoaşterea adevărului libertatea de denaturează, se izolează şi se reduce la arbitru steril. Cu el libertatea se regăseşte”. În afară de asta, nu se poate face abstracţie de faptul că Isus Cristos cu moartea sa pe cruce, prezent în Euharistie, este adevăratul eliberator al omului, adică „Acela care-l eliberează pe om de ceea ce limitează, mutilează şi aproape frânge chiar la rădăcini, în sufletul omului, în inima sa, în conştiinţa sa, această libertate” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptor hominis, 4 martie 1979, n. 12, par. 3). De fapt, Isus, explicând propriile cuvinte „adevărul vă va elibera”, a afirmat: „Adevăr, adevăr vă spun că oricine comite păcatul este sclavul păcatului […] Aşadar, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi într-adevăr liberi” (In 8,32-36).

Concluzie

Aş vrea să închei cu două concluzii scurte. Prima se referă îndeosebi la locul concret în care se desfăşoară acest eveniment; cealaltă are o pretenţie mai globală.

Instituţia universitară în care ne aflăm, dotată cu două Facultăţi de teologie, ortodoxă şi catolică, este un loc în care raţiunea şi credinţa, expuse în armonie, cu rigoare şi competenţă, sunt chemate să înalţe spiritul uman spre contemplarea adevărului. Revine în mod deosebit Facultăţilor de teologie să contribuie la reînnoirea încrederii în puterea de atracţie şi de răscumpărare pe care o exercită Răstignitul nu numai asupra istoriei lumii, ci şi asupra gândirii, asupra capacităţii omului de a se folosi de raţiune şi de propria libertate.

Cât priveşte a doua concluzie, fac referinţă la Platon (428/427 î.C. – 348/347 î.C.) care afirma că îi ia orice fundament societăţii umane cel care-i smulge religia. Creştinismul – în special prin instituţiile sale de studii superioare – doreşte să ofere o slujire la construirea societăţilor şi a popoarelor: construcţie bazată pe adevărata libertate a omului, deci orientată să exercite iubirea în vederea creării binelui autentic al omului întreg şi al tuturor oamenilor. El este convins că rolul său în această misiune este fundamental. Mai mult, creştinismul şi-ar trăda propria misiune dacă n-ar căuta să-şi îndeplinească această îndatorire benefică.

[1] “Beside the restless and continuous  search for the scientific truth , the strong and pious attachment to the eternal values of the faith in Jesus Christ stood as priceless and decisive support  at the foundation of the first modern higher education institution in Romania”.

[2] Ioan Paul al II-lea, Omilia la încheierea celui de-al 46-lea Congres Euharistic Internaţional, Wrocław, 1 iunie 1997, n. 5, cpv. 5.

[3] „Dreptul natural cere ca orice fiinţă umană să se bucure […] de libertate în căutarea adevărului”; Il diritto naturale postula che ogni essere umano goda […] la libertà nella ricerca del vero”: Ioan al XXIII-lea, Enciclica Pacem in terris, 11 aprilie 1963, pars I, cpv. 5 (în ediţiile italiene ale textului e vorba în general de partea I, A, n. 2).

[4] „Dreptul la libertatea căutării adevărului este unit cu obligaţia de a căuta adevărul, în vederea unei cunoaşteri a lui tot mai vastă şi profundă”; ibidem, cpv. 22 (în ediţiile italiene ale textului e vorba în general de partea I, B, n. 1).

[5] Ioan Paul al II-lea, Discurs în timpul Audienţei generale de miercuri 28 martie 1990: Conaţionalilor polonezi.

[6] Cf. E. Zoffoli, Cristianesimo. Corso di teologia, Ed. Segno, Udine 1993, 973.

[7] Ioan Paul al II-lea, Omilia la încheierea celui de-al 46-lea Congres Euharistic Internaţional, Wrocław, 1 iunie 1997, n. 5, cpv. 3.

[8] J. Ratzinger, Fede Verità Tolleranza. Il cristianesimo e le religioni del mondo, Edizioni Cantagalli, Siena 2003, 270.

[9] Teologul elveţian Hans Urs von Balthasar (1905-1988) vorbeşte despre caracterul existenţial al adevărului: „… este posedat realmente [adevărul] numai atunci când este făcut, când nu este numai investigat în mod conceptual, ci este exprimat cu toată fiinţa proprie şi cu viaţa întreagă” (H.U. von Balthasar, „Azione e contemplazione”, în Saggi teologici, vol. I: Verbum Caro, Morcelliana, Brescia ⁴1985, 254).