Aeterni Patris

Scrisoare enciclică a Sanctităţii Sale Papa Leon al XIII-lea

despre filosofia scolastică (4 august 1879)

Tuturor venerabililor fraţi, patriarhilor, primaţilor, arhiepiscopilor şi episcopilor lumii catolice, care se află în har şi comuniune cu Scaunul apostolic.

Venerabili fraţi, salutare şi binecuvântare apostolică.

Fiul unul-născut al Tatălui veşnic, care a venit pe pământ pentru a aduce neamului omenesc mântuirea şi lumina înţelepciunii divine, a oferit lumii un beneficiu imens şi admirabil când, înainte de a se urca la ceruri, le-a poruncit apostolilor să meargă şi să înveţe toate naţiunile[1] şi a lăsat Biserica pe care a fondat-o drept maestră comună şi supremă a tuturor popoarelor. Căci oamenii salvaţi prin adevăr, prin adevăr trebuiau protejaţi. Şi roadele învăţăturii cereşti, care au fost pentru oameni roade ale mântuirii, nu ar fi fost durabile, dacă Cristos, Domnul nostru, n-ar fi instituit, pentru instruirea în credinţă a sufletelor, un magisteriu peren. Susţinută de promisiuni şi imitând iubirea divinului ei Autor, Biserica a îndeplinit cu fidelitate ordinul primit, fără a-l pierde din vedere şi urmându-l cu întreaga voinţă: să înveţe credinţa şi să combată fără încetare erorile. Aici se raportează eforturile şi vegherile episcopilor, legile şi decretele conciliilor, dar, mai ales, solicitudinea zilnică a pontifilor romani, care, ca succesori în primat ai sfântului Petru, prinţul apostolilor, au dreptul şi datoria de a-i învăţa şi de a-i întări în credinţă pe fraţii lor.

Dar, după cum ne avertizează Apostolul, „prin filosofie şi speculaţii fără sens”[2], mintea credincioşilor lui Cristos se lasă înşelată, iar puritatea credinţei lor este compromisă. Iată de ce, păstorii supremi ai Bisericii au considerat mereu că sunt obligaţi să contribuie, cu toate forţele, la progresul adevăratei ştiinţe şi, în acelaşi timp, să aibă grijă, cu o vigilenţă particulară, la faptul ca studiul tuturor ştiinţelor umane să se facă conform normelor credinţei catolice, în special cel al filosofiei, de care depinde, în mare măsură, adevărul celorlalte ştiinţe. Noi înşine am semnalat acest fapt în prima noastră scrisoare enciclică. Dar astăzi, importanţa acestui subiect, precum şi circumstanţele ne angajează să tratăm iarăşi, împreună cu voi, natura unui învăţământ filosofic care să respecte, concomitent cu normele credinţei, demnitatea ştiinţelor umane.

Meditând asupra complexităţii timpurilor noastre şi înţelegând bine raţiunea a ceea ce este public şi privat, se poate observa că adevărata cauză a relelor care ne copleşesc, ca şi a celor care ne ameninţă, consistă în faptul că învăţăturile eronate, atât cele referitoare la lucrurile divine, cât şi umane, au fost insinuate de către şcolile filosofice, de unde au şi pătruns în toate straturile societăţii, fiind acceptate de mulţi printr-un consens general. Şi după cum este caracteristic omului să se ghideze în acţiunile sale după propria raţiune, la fel şi voinţa eşuează dacă intelectul greşeşte în unele lucruri; de asemenea, falsitatea opiniilor care îşi au sediul în intelect influenţează asupra acţiunilor umane, pervertindu-le. Dimpotrivă, dacă raţiunea umană este sănătoasă şi se sprijină pe principii adevărate şi solide, ea va fi, cu siguranţă, izvorul unor nenumărate beneficii şi avantaje publice şi private.

Cu certitudine, nu atribuim filosofiei o forţă şi autoritate mare, încât să o credem capabilă ca ea singură să poată ţine departe şi extermina toate erorile. Căci, de când a fost fondată religia creştină, lumina admirabilă a credinţei, răspândită nu prin „discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii”[3], a fost cea care a refăcut lumea în demnitatea ei de la început; de asemenea, în prezent, de la atotputernicia virtuţilor şi de la ajutorul lui Dumnezeu trebuie să aşteptăm trezirea minţilor muritoare, smulse din tenebrele erorii. Dar nu trebuie nici dispreţuite, nici neglijate ajutoarele naturale puse, în mod benefic, la dispoziţia omului de către înţelepciunea divină, care dispune de toate lucrurile cu eficacitate şi suavitate: printre aceste ajutoare, cu siguranţă, se află folosirea corectă a filosofiei. De altfel, Dumnezeu nu în zadar a aprins în mintea umană lumina raţiunii; nu este adevărat că lumina ajutătoare a credinţei stinge sau slăbeşte virtutea inteligenţei; dimpotrivă, ea o perfecţionează şi, mărindu-i vigoarea, o face capabilă de cele mai înalte speculaţii.

Aşadar, orânduirea Providenţei divine cere şi concursul ştiinţelor umane pentru a conduce popoarele la credinţă şi mântuire; această soluţie prudentă şi înţeleaptă a fost folosită frecvent de cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii, după cum o atestă moştenirea antichităţii. Prin urmare, aceşti Părinţi au atribuit raţiunii un rol pe cât de activ, pe atât de important, rezumat de sfântul Augustin în patru cuvinte: „naşterea, hrănirea, apărarea şi consolidarea credinţei sănătoase îi este atribuită ştiinţei umane”[4].

Înainte de toate, filosofia, dacă este utilizată în scopul ei adevărat, contribuie, într-un anume fel, la deschiderea şi netezirea drumului care duce la credinţa adevărată, pregătind sufletele discipolilor ei să accepte revelaţia; de aceea, anticii o numeau, pe drept cuvânt, fie „o instituţie pregătitoare a religiei creştine”[5], fie „preludiul şi ajutorul creştinismului”[6], fie „ghidul spre Evanghelie”[7].

Prin urmare, în imensa sa bunătate, în ordinea lucrurilor divine şi prin lumina credinţei, Dumnezeu ne-a manifestat nu doar adevărurile pe care raţiunea umană nu le poate atinge prin sine însăşi, dar şi multe altele care nu sunt absolut inaccesibile raţiunii, încât, confirmate prin autoritatea divină, ele pot fi cunoscute, fără nicio eroare, de către toţi. Rezultă deci, că anumite adevăruri propuse credinţei noastre de către autoritatea divină sau ataşate prin legături strânse învăţăturii acesteia, au fost recunoscute, demonstrate şi apărate de către filosofii păgâni luminaţi chiar de raţiunea naturală: „De fapt, după cum scrie Apostolul, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii, în făpturile lui”[8] şi „păgânii care nu au Legea arată totuşi, că fapta Legii este scrisă în inima lor”[9]. Aceste adevăruri, recunoscute chiar şi de filosofii păgâni, este necesar să fie refolosite în avantajul învăţăturii revelate, cu scopul de a evidenţia că înţelepciunea umană şi mărturia adversarilor noştri este în favoarea credinţei creştine.

Această metodă nu este de dată recentă, ci este destul de veche şi a fost utilizată frecvent de către Părinţii Bisericii. Mai mult, aceşti venerabili mărturisitori şi apărători ai tradiţiilor religioase au recunoscut ca un model sau chiar ca o figură a acestui procedeu cazul evreilor, care, ieşind din Egipt, au primit porunca de a lua cu ei vasele de aur şi argint, precum şi veşmintele scumpe ale egiptenilor, pentru ca, folosite imediat, să fie dedicate cultului adevăratului Dumnezeu chiar dacă mai înainte au servit riturilor ruşinoase şi superstiţiilor. Grigore de Neocaezareea îl elogiază pe Origene[10] pentru faptul că a îndreptat cu o abilitate particulară, asemenea săgeţilor smulse din mâinile duşmanilor, ideile descoperite cu ingeniozitate printre preceptele păgâne. Grigore din Nazianz[11] şi Grigore de Nyssa[12] laudă şi aprobă această metodă la Vasile cel Mare; Ieronim o laudă foarte mult la Quadratus, discipol al apostolilor, la Aristide, Iustin, Irineu şi la mulţi alţii[13]. Şi Augustin zice: „Nu vedem noi cu cât aur, argint şi haine a ieşit din Egipt Ciprian, doctor elocvent şi martir prea fericit? Cu cât a ieşit Lactantiu? Cu cât a ieşit Victor, Optatus şi Ilariu, ca să nu menţionez pe cei care sunt în viaţă? Cu cât, nenumăraţi greci?”[14] Într-adevăr, dacă înainte de a fi fecundată de virtutea lui Cristos, raţiunea naturală a putut produce o recoltă atât de bogată, cu cât mai mult va rodi ea în prezenţa harului Mântuitorului pentru a reînnoi şi ajuta facultăţile native ale minţii umane? Şi cine nu vede oare această cale, atât de dreaptă şi uşor de parcurs, pe care metoda filosofică o deschide spre credinţă?

Totuşi, utilizarea acestui procedeu filosofic nu se limitează la aceasta. Într-adevăr, înţelepciunea divină reproşează cu gravitate celor care „pornind de la lucrurile vizibile, n-au fost în stare să-l cunoască pe cel care este, cercetând lucrările lui, nu l-au cunoscut pe Meşter”[15]. Astfel, un prim rod al raţiunii umane, cu adevărat mare şi preţios, este demonstrarea existenţei lui Dumnezeu: „căci măreţia şi frumuseţea creaturilor îl duc pe omul care judecă la cunoaşterea Creatorului”[16]. În sfârşit, raţiunea ne arată superioritatea unică a acestui Dumnezeu, care reuneşte în sine toate perfecţiunile, în principal o înţelepciune infinită, căreia nu-i poate fi ascuns nimic, şi o dreptate suverană, asupra căreia nu poate să prevaleze nicio nedreptate; ea ne face să înţelegem nu doar că Dumnezeu este adevărat, dar că el este însuşi Adevărul, care nu se poate înşela şi nici nu ne poate înşela. Rezultă de aici, cu evidenţă, că raţiunea umană atribuie cuvântului lui Dumnezeu credibilitate şi autoritate deplină. De asemenea, raţiunea susţine că, de la începuturile ei, învăţătura evanghelică a strălucit prin semne minunate, prin argumentele sigure ale unui adevăr sigur şi că cei care cred în evanghelie nu o fac fără dovezi, ca şi cum ar crede în basme[17], dar îşi supun inteligenţa şi judecata autorităţii divine printr-o ascultare totală. În sfârşit, ceea ce nu este mai puţin important, raţiunea arată clar cum Biserica, instituită de Isus Cristos, ne oferă (după cum a stabilit Conciliul din Vatican), „prin răspândirea sa admirabilă, prin sfinţenia ei extraordinară, prin fecunditatea ei nesecată manifestată în orice loc, prin unitatea catolică, prin stabilitatea ei neînvinsă, un motiv important şi peren de credibilitate şi o mărturie de necombătut a divinităţii misiunii sale”[18].

Având aceste baze solide, se pot extrage din filosofie numeroase avantaje, până acolo încât şi teologia sacră poate să primească şi să îmbrace natura, forma şi caracterul unei adevărate ştiinţe. Prin urmare, este necesar ca în această ultimă ştiinţă, cea mai nobilă dintre toate, să fie reunite, ca într-un singur corp, numeroasele şi diversele părţi ale învăţăturii cereşti, astfel încât, dispuse în ordine, fiecare la locul ei şi derivate din principiile caracteristice lor, între ele să existe armonie. În sfârşit, trebuie ca toate aceste părţi, în totalitate şi în parte, să fie confirmate prin argumente proprii şi invincibile. Nu se poate trece sub tăcere şi nici dispreţui cunoaşterea exactă a materiei credinţei noastre şi înţelegerea, pe cât posibil mai clară, a misterelor aceleiaşi credinţe, pe care sfântul Augustin şi alţi Părinţi au elogiat-o şi au studiat-o ca să o urmeze, iar Conciliul din Vatican[19] a declarat-o foarte roditoare. La această cunoaştere şi înţelegere ajung indubitabil, mult mai uşor şi din plin, cei care adaugă integrităţii vieţii şi felului credinţei o inteligenţă cultivată prin ştiinţele filosofice; înţelegerea acestor învăţături sfinte trebuie să se inspire, după cum ne învaţă Conciliul din Vatican, „fie din analogia lucrurilor cunoscute în mod natural, fie din conexiunea aceloraşi mistere între ele şi cu sfârşitul ultim al omului”[20].

În sfârşit, revine ştiinţelor filosofice competenţa să apere cu solicitudine adevărurile revelate şi să se opună celor care le atacă. Aşadar, filosofiei îi revine onoarea să fie considerată bastion al credinţei şi sprijin puternic pentru religie. După cum mărturiseşte Clement de Alexandria „este adevărat că învăţătura Mântuitorului este perfectă prin ea însăşi, nelipsindu-i nimic, întrucât ea este virtutea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Filosofia greacă, aducându-şi concursul, nu contribuie cu nimic la puterea adevărului ei, dar, pentru că slăbeşte argumentele aduse de sofişti împotriva ei şi respinge tezele înşelătoare, ea este numită turnul şi gardul viei”[21]. Prin urmare, după cum duşmanii numelui catolic, în lupta lor contra religiei, pretind că filosofia le furnizează armele de care se folosesc, la fel şi apărătorii învăţăturii sfinte extrag din arsenalul filosofiei cea mai mare parte a mijloacelor de apărare a învăţăturii revelate. Nu trebuie considerat un triumf mediocru al credinţei creştine faptul că armele adversarilor luate, pentru a-i dăuna, din ştiinţele raţiunii umane sunt respinse de aceeaşi raţiune cu forţă şi eficienţă.

Această formă de luptă religioasă a fost folosită de către Apostolul neamurilor, fiind amintită de sfântul Ieronim în scrisoarea sa către Magnus: „Paul, conducătorul armatei creştine, orator invincibil, apărând cauza lui Cristos, a întors cu artă în favoarea credinţei, o inscripţie găsită din întâmplare, întrucât învăţase de la adevăratul David cum să smulgă din mâinile duşmanului pumnalul şi să se folosească de sabia orgoliosului Goliat pentru a-i tăia capul”[22]. Biserica nu doar că sfătuieşte, ci chiar porunceşte ca învăţătorii creştini să apeleze la ajutorul filosofiei.

Al cincilea Conciliu din Lateran, după ce a stabilit că orice „afirmaţie contrară adevărului credinţei supranaturale este în mod absolut falsă, întrucât adevărul nu poate contrazice adevărul”[23], porunceşte filosofilor să-l aplice cu grijă pentru a respinge argumentele înşelătoare, fiind sigur că, după cum afirmă şi Augustin, „dacă raţiunea se ridică împotriva autorităţii Sfintei Scripturi, ea nu poate, oricât de abilă ar fi, să înşele prin aparenţa adevărului, căci nu poate să fie adevărată”[24].

Dar pentru ca filosofia să fie în stare să aducă roadele preţioase pe care le-am amintit, trebuie, cu orice preţ, ca ea să nu se îndepărteze de la drumul urmat în antichitate de admirabilii Părinţi şi pe care recentul Conciliu din Vatican l-a aprobat solemn cu autoritatea sa.

Într-adevăr, pentru că cea mai mare parte a adevărurilor supranaturale – obiecte ale credinţei noastre – întrec cu mult forţele oricărei înţelegeri, raţiunea umană, conştientă de propria slăbiciune, nu se cuvine să aspire la lucruri care întrec puterile ei, sau să nege aceste adevăruri, sau să le măsoare după propriile forţe, sau să le interpreteze după propriile capricii. Ea trebuie să le primească cu umilinţă şi credinţă totală şi să se simtă extrem de onorată că i se permite să slujească învăţătura divină ca servitoare şi, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, poate să şi-o apropie întrucâtva. Dimpotrivă, dacă ne referim la acele puncte ale învăţăturii pe care inteligenţa umană le poate înţelege prin forţele sale naturale, este corect ca în această privinţă să lăsăm filosofiei metoda, principiile şi argumentele ei, având grijă ca ea să nu se sustragă niciodată autorităţii divine. Mai mult, întrucât ceea ce ne-a fost revelat este cu certitudine adevărat, iar ceea ce se opune credinţei este contrar şi raţiunii, filosoful catolic trebuie să ştie că, dacă admite o concluzie contrară învăţăturii revelate, încalcă atât drepturile raţiunii, cât şi pe cele ale credinţei.

Ne este cunoscut faptul că nu lipsesc cei care, exaltând peste măsură puterile naturii umane, pretind că raţiunea umană, prin supunerea ei faţă de autoritatea divină, decade din demnitatea ei iniţială şi devine sclavă, fiind reţinută şi împiedicată să ajungă pe culmile adevărului şi ale sublimului. Dar aceste argumente seducătoare sunt pline de erori şi sfârşesc prin a-i conduce pe oameni pe culmile nebuniei, spre ingratitudine, astfel încât sfârşesc prin a respinge adevărurile cele mai sublime şi refuză beneficiul divin al credinţei – izvorul tuturor bunurilor societăţii civile. Prin urmare, mintea umană, încadrată în limite determinate şi mai ales înguste, este expusă la nenumărate erori şi la ignorarea multor lucruri. Dimpotrivă, credinţa creştină, bazată pe autoritatea lui Dumnezeu, este o învăţătoare sigură de adevăr; cine o urmează nu se lasă prins în mrejele erorii, nici nu se lasă tulburat de valurile opiniilor incerte. Sunt buni acei filosofi care combină studiul filosofiei cu supunerea faţă de credinţa creştină, pentru că splendoarea adevărurilor divine, primită în suflet, vine în ajutorul aceleiaşi raţiuni şi, departe de a-i limita demnitatea, îi sporeşte nobleţea, certitudinea, subtilitatea.

Folosindu-se de agerimea minţii lor pentru a respinge opiniile contrare credinţei şi pentru a le confirma pe cele care sunt în concordanţă cu ea, aceşti filosofi îşi folosesc raţiunea cu mai multă demnitate şi utilitate. Pentru început, ei descoperă cauzele erorilor şi discern slăbiciunea argumentelor pe care acestea se fundamentează. Apoi, posedând argumentele care demonstrează soliditatea opiniilor lor, le transformă în motive convingătoare pentru toţi. Prin această artă şi prin acest exerciţiu sunt sporite resursele şi dezvoltate facultăţile raţiunii; cei care le neagă, pretind, ceea ce e absurd, că discernerea adevărului de eroare nu contribuie cu nimic la progresul inteligenţei. Pe drept cuvânt, Conciliul din Vatican aminteşte în aceşti termeni avantajele importante aduse raţiunii de către credinţă: credinţa eliberează şi fereşte raţiunea de eroare, dotând-o cu diverse cunoştinţe[25]. Prin urmare, omul, dacă este înţelept, nu trebuie să acuze credinţa că este duşmanul raţiunii şi al adevărurilor naturale, dar trebuie să-i ofere lui Dumnezeu actele demne ale harului şi să se bucure enorm că, printre atâtea cauze de ignoranţă în mijlocul acestui ocean de erori, lumina sfântă a credinţei îi luminează ochii şi, ca un astru binefăcător, îi arată, la adăpost de orice pericol de eroare, poarta adevărului.

Şi dacă, venerabili fraţi, veţi parcurge istoria filosofiei, veţi găsi demonstrarea a tot ceea ce voim să spunem. Într-adevăr, filosofii antici care nu au dispus de beneficiile credinţei, chiar şi cei care au trecut drept cei mai înţelepţi, au căzut în cursele unor erori grave; amestecând unele adevăruri, au învăţat lucruri false şi absurde, incerte şi îndoielnice referitoare la natura divinităţii, la originea lucrurilor, la guvernarea lumii, la precunoaşterea lui Dumnezeu, la cauzele şi principiile răului, la sfârşitul omului şi fericirea eternă, la virtuţi şi vicii şi la alte învăţături, a căror cunoaştere adevărată şi sigură este de o necesitate absolută pentru om.

Dimpotrivă, primii Părinţi şi Doctori ai Bisericii, înţelegând foarte bine că, în planurile voinţei divine, Cristos este adevăratul restaurator al ştiinţelor umane, pentru că el e puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu[26] şi că în el „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii”[27] şi studiind lucrările filosofilor antici, au comparat tezele lor cu învăţătura revelată şi, printr-o alegere inteligentă, au adoptat ceea ce le-a părut la aceştia conform cu adevărul şi înţelepciunea, şi au refuzat ceea ce nu puteau corecta. Căci, Dumnezeu, în admirabila sa Providenţă, concomitent cu ridicarea oştirii de martiri foarte curajoşi şi cu o viaţă minunată, care au apărat Biserica împotriva cruzimii tiranilor, a opus sofiştilor şi ereticilor oameni de o profundă înţelepciune care au apărat tezaurul adevărurilor revelate chiar şi cu ajutorul raţiunii. Încă de la începuturile Bisericii, învăţătura catolică a întâlnit adversari înverşunaţi care, luând în derâdere învăţăturile şi principiile creştine, afirmau că există mai mulţi zei, că lumea nu are nici început, nici cauză, că mersul lucrurilor nu este guvernat de către deciziile Providenţei divine, dar că sunt mişcate de nu ştim care forţe oarbe şi de o necesitate fatală. Împotriva acestor învăţători ai unor doctrine absurde s-au ridicat cu promptitudine oameni culţi, cunoscuţi sub numele de „apologeţi” care, conduşi de credinţă, au demonstrat, prin intermediul argumentelor împrumutate la nevoie şi din înţelepciunea umană, că trebuie adorat un singur Dumnezeu, înzestrat în cel mai înalt grad cu toate perfecţiunile, că toate lucrurile au ieşit din neant prin atotputernicia sa, că ele există prin înţelepciunea sa şi sunt mişcate şi îndreptate spre propria lor finalitate.

Primul loc printre aceşti apologeţi îl deţine sfântul Iustin martirul, care, după ce a studiat la cele mai celebre şcoli greceşti şi după ce s-a convins, conform propriei mărturii, că adevărul poate fi găsit cu siguranţă doar în învăţătura revelată, a îmbrăţişat-o cu toată ardoarea sufletului, a eliberat-o de toate calomniile care o învinuiau, a apărat-o în faţa împăraţilor romani cu vigoare şi elocvenţă şi a arătat armonia care există între ea şi ideile filosofilor păgâni. În aceeaşi epocă, Quadratus şi Aristide, Hermias şi Atenagora au făcut, cu succes, acelaşi lucru. Aceeaşi cauză a ridicat un apărător nu mai puţin ilustru în persoana invincibilului martir Irineu, episcop de Lyon. Respingând cu îndrăzneală ideile perverse aduse din Orient de către gnostici şi răspândite pe toată întinderea Imperiului Roman el, conform mărturiei lui Ieronim, a explicat originile tuturor ereziilor şi a arătat scrierile filosofice din care acestea au izvorât.

Toată lumea cunoaşte controversele susţinute de către Clement de Alexandria şi pe care Ieronim le menţionează cu o mare admiraţie: „Ce este incert în acestea? Ce există fără să iasă chiar din inima filosofiei”[28]. Clement tratează despre o varietate incredibilă de subiecte, despre lucruri utile fie pentru istoria filosofiei, fie pentru arta dialectică, fie pentru a stabili o concordanţă între credinţă şi raţiune. După el vine Origene. Acest ilustru maestru al şcolii din Alexandria, bun cunoscător al doctrinelor greceşti şi orientale, a scris tratate pe cât de numeroase, pe atât de erudite, de o mare utilitate pentru interpretarea Sfintelor Scripturi şi explicarea învăţăturilor divine. Cu toate că nu sunt lipsite de erori, aceste lucrări, cel puţin cele care au ajuns până la noi, cuprind un mare număr de idei care măresc forţa şi certitudinea adevărurilor naturale. Tertulian opune ereticilor autoritatea Sfintei Scripturi; în disputa cu filosofii, el schimbă armele şi le opune filosofia, combătându-i cu atâta abilitate şi erudiţie, încât nu-i este frică să-i provoace astfel: „Nu-mi sunteţi egali nici în ceea ce ţine de disciplină, nici în ceea ce ţine de doctrină”[29].

Arnobius, în scrierile sale contra păgânilor, şi Lactantius, în special în „Instituţiile divine”, folosesc, în zelul lor, o elocvenţă şi o vigoare egală pentru a-i învăţa pe oameni dogmele şi preceptele înţelepciunii catolice. Totuşi, fără a bulversa filosofia cum o făceau academicienii[30] şi pentru a-i convinge pe adversari, ei se folosesc în parte de armele proprii, în parte de cele oferite de certurile dintre filosofi[31]. Scrierile pe care ni le-au lăsat marele Atanasiu şi Ioan Crisostomul, prinţul oratorilor, referitoare la sufletul uman, atributele divine şi alte probleme de importanţă supremă, sunt, conform opiniei tuturor, de o atare perfecţiune, încât nu li s-ar putea adăuga ceva mai bogat şi mai profund. Fără să prelungim această listă de nume, menţionăm totuşi, pe lângă marii oameni pe care i-am amintit, pe Vasile cel Mare ca şi pe cei doi Grigore. Ei au studiat la Atena, sediul tuturor artelor, unde au fost înzestraţi din abundenţă cu toate resursele filosofiei. Această bogăţie ştiinţifică pe care fiecare dintre ei a cucerit-o cu ardoare vie le-a servit pentru combaterea ereticilor şi instruirea creştinilor.

Dar se pare că laurii îi aparţin lui Augustin, acest mare geniu care, pătrunzând până în adâncurile tuturor ştiinţelor divine şi umane, înarmându-se cu o credinţă suverană şi cu o învăţătură solidă, a combătut cu vigoare toate erorile timpului său. Care sector al filosofiei nu l-a cercetat, nu l-a aprofundat, fie pentru a descoperi credincioşilor cele mai sublime mistere ale credinţei, pe care a apărat-o de atacurile furioase ale adversarilor, fie ca, risipind născocirile academicienilor şi maniheilor, să pună la adăpost sigur fundamentele şi fermitatea credinţei, fie pentru a căuta raţiunea, originea şi cauza relelor care apasă asupra oamenilor? Cu câtă subtilitate şi profunzime a vorbit el despre îngeri, despre suflet, despre raţiunea umană, despre voinţă şi liberul arbitru, despre religie şi viaţa fericită, despre timp şi eternitate şi, în sfârşit, despre natura lucrurilor schimbătoare! Mai târziu, în Orient, Ioan Damaschinul pe urmele lui Grigore din Nazianz, iar în Occident Boethius şi Anselm, urmându-l pe Augustin, au îmbogăţit, la rândul lor, patrimoniul filosofiei.

În sfârşit, doctorii Evului Mediu, cunoscuţi sub numele de scolastici, au înfăptuit o operă colosală: au cules cu grijă roadele bogate şi abundente ale învăţăturii răspândite în nenumăratele opere ale Părinţilor şi le-au adunat într-una singură pentru folosul şi comoditatea generaţiilor viitoare. Şi aici, venerabili fraţi, dorim să împrumutăm cuvintele prin care predecesorul nostru, Sixt al V-lea, om de o profundă înţelepciune, arăta originea, caracterul şi excelenţa învăţăturii scolastice: „Prin generozitatea divină a Celui care singur dă duhul ştiinţei şi al înţelepciunii, şi care, în decursul secolelor, nu încetează să ofere Bisericii noi binefăcători, conform cu nevoile ei, şi să o înzestreze cu noi apărători, strămoşii noştri, oameni cu o ştiinţă profundă, au creat teologia scolastică. Dar mai ales doi glorioşi doctori, angelicul Toma şi seraficul Bonaventura, doi maeştri iluştri în această ştiinţă, sunt cei care, prin talentul lor incomparabil, prin zelul lor asiduu, prin marile lor opere şi prin vigilenţa lor, au cultivat această ştiinţă, au îmbogăţit-o şi au lăsat-o moştenire, dându-i o ordine perfectă şi dezvoltând-o în mod admirabil. Cu certitudine, cunoaşterea şi folosirea unei ştiinţe atât de folositoare, care izvorăşte din sursele fecunde ale Sfintei Scripturi, ale Suveranilor Pontifi, ale Părinţilor şi Conciliilor, a putut fi, în toate timpurile, de un mare ajutor pentru Biserică, fie pentru înţelegerea sănătoasă şi interpretarea veritabilă a Scripturilor, fie pentru a citi şi explica mai sigur şi mai util Părinţii, fie pentru a demasca şi combate diversele erori şi erezii. Dar în aceste din urmă zile, care ne-au adus aceste timpuri critice, prezise de Apostol, şi în care blasfematorii, orgolioşii şi seducătorii progresează în răutate, fiind ei înşişi şi inducându-i şi pe alţii în eroare, este necesară, mai mult ca niciodată, ştiinţa despre care vorbim pentru a confirma învăţăturile credinţei catolice şi a combate ereziile”[32].

Acest elogiu, chiar dacă pare să se refere doar la teologia scolastică, se referă, în acelaşi timp, după cum se deduce, şi la filosofie. Deoarece calităţile clare care fac teologia scolastică atât de înfricoşătoare pentru duşmanii adevărului, fac, fără îndoială, după cum adaugă acelaşi pontif, ca „această coeziune, strânsă şi perfectă a cauzelor şi efectelor, această simetrie şi această ordine asemănătoare cu cea a unei armate, aceste definiţii şi distincţii clare, această soliditate de argumentare şi această subtilitate în controverse, prin care lumina e separată de întuneric, adevărul e distins de fals şi minciuna ereziilor e despuiată de prestigiul şi înşelătoriile care o învăluie, sunt descoperite şi scoase la iveală”[33]. Toate aceste calităţi clare şi admirabile spunem că sunt necesare pentru dreapta folosire a filosofiei, pe care doctorii scolastici au adoptat-o frecvent, cu grijă şi înţelepciune chiar şi în controversele teologice. Pe lângă aceasta, întrucât caracteristica proprie şi distinctă a teologilor scolastici este de a uni între ele cât mai strâns ştiinţele divine şi cele umane, teologia în care ei au excelat, cu certitudine, nu s-ar fi bucurat de atâta onoare şi stimă printre oameni, dacă aceşti doctori s-ar fi folosit de o filosofie incompletă, imperfectă şi superficială.

Dar printre toţi doctorii scolastici străluceşte cu o lumină fără seamăn prinţul şi maestrul tuturor – Toma de Aquino, care, după cum remarcă Caetan „pentru că i-a venerat profund pe sfinţii doctori care l-au precedat, a moştenit, într-un fel, inteligenţa tuturor”[34]. Toma a adunat, asemenea membrelor unui corp dispersat, doctrinele lor; le-a unit, le-a pus într-o ordine admirabilă şi le-a îmbogăţit într-atât, încât este considerat, pe bună dreptate, apărătorul principal şi onoarea Bisericii. Cu un spirit deschis şi ager, cu o memorie facilă şi sigură, cu o integritate morală perfectă, neavând altă iubire decât pentru adevăr, dotat în ştiinţa atât divină cât şi umană, comparat, pe drept, cu soarele, el reîncălzeşte pământul cu razele virtuţii sale şi îl umple cu splendoarea învăţăturii sale. Nu există niciun sector al filosofiei care nu a fost tratat de el cu profunzime şi soliditate: legile raţionamentului, Dumnezeu şi corpurile imateriale, omul şi celelalte creaturi sensibile, actele umane şi principiile lor, au făcut, rând pe rând, obiectul tezelor pe care le susţine, în care nu lipsesc nici abundenţa roadelor cercetării, nici ordinea armonioasă a părţilor, nici maniera optimă a procedeelor, nici soliditatea principiilor sau forţa argumentelor, nici claritatea sau calitatea expresiilor, nici facilitatea cu care explică materialul cel mai obscur.

La acestea adăugăm şi faptul că Doctorul angelic a speculat concluziile filosofice căutând raţiunile şi însăşi principiile lucrurilor, întrucât aceste concluzii conţin germenii multor adevăruri, care oferă roade abundente prin valorificarea lor de către maeştrii ulteriori. Folosind acest procedeu filosofic în combaterea erorilor, marele doctor singur le-a înfrânt în totalitate pe cele anteriore, furnizând arme invincibile împotriva celor care se vor ridica pe viitor. Pe lângă aceasta, a făcut distincţie clară, după cum se şi cuvine, între raţiune şi credinţă, unindu-le prin legăturile unei prietenii reciproce, conservându-le drepturile şi îngrijindu-se de demnitatea fiecăreia, astfel încât raţiunea, purtată pe aripi de către sfântul Toma până pe culmile inteligenţei umane, nu se poate urca mai sus, iar credinţa poate aştepta de la raţiune ajutoare mai numeroase şi mai puternice decât cele cu care a contribuit sfântul Toma.

Iată de ce, în special în secolele precedente, oamenii înţelepţi cu mare renume în teologie şi filosofie, au cercetat, cu o aviditate incredibilă, lucrările nemuritoare ale marelui doctor nu atât pentru a-i studia opera, cât pentru a o pătrunde şi a se hrăni din ea.

E ştiut că aproape toţi fondatorii şi legiuitorii ordinelor religioase au cerut fraţilor lor să studieze învăţătura sfântului Toma şi să se ataşeze cu credinţă de ea, îngrijindu-se ca nimănui să nu-i fie permis, sub pedeapsă, să se îndepărteze câtuşi de puţin de ea. Fără a vorbi de familia dominicană, care este onorată, pe drept, de acest ilustru maestru care îi aparţine, s-au supus acestei legi şi benedictinii, carmeliţii, augustinienii, Societatea lui Isus şi multe alte ordine religioase după cum o şi mărturisesc propriile lor statute.

Şi de aici, cu cea mai bună intenţie, spiritul acestei învăţături a zburat spre acele academii şi şcoli celebre care înfloreau odată în Europa, mai ales cele din Paris, Salamanca, Alcala, Douai, Toulouse, Louvain, Padova, Bologna, Napoli, Coimbra etc. Nimeni nu neagă faptul că gloria acestor academii a crescut odată cu timpul, iar sentinţele lor referitoare la problemele cele mai importante se bucurau de o mare autoritate. Într-adevăr, se ştie că în aceste aşezăminte nobile ale înţelepciunii umane sfântul Toma este asemenea unui prinţ în împărăţia sa şi că toate spiritele, atât ale învăţătorilor, cât şi al discipolilor, îşi găsesc împlinirea, într-un consens admirabil, în învăţătura şi autoritatea Doctorului angelic.

Mai mult, pontifii romani, predecesorii noştri, au lăudat înţelepciunea lui Toma de Aquino în remarcabile elogii şi mărturii somptuoase. Clement al VI-lea („In ordine”), Nicolae al V-lea (Breve către Ordinul Fraţilor Predicatori, 1451), Benedict al XIII-lea (Bula „Pretiosus”), dar şi alţii dau mărturie cu claritate că doctrina sa admirabilă luminează Biserica universală. Sfântul Pius al V-lea (Bula „Mirabilis”) recunoaşte că această învăţătură risipeşte şi dărâmă ereziile confuze şi că, zi de zi, apără întreaga lume de erorile funeste; alţii, cum ar fi Clement al XII-lea (Bula „Verbo Dei”), afirmă că din scrierile sale în Biserica universală s-au răspândit numeroase bunuri, că i se cuvine şi lui aceeaşi onoare care se dă marilor doctori ai Bisericii: Grigore, Ambroziu, Augustin, Ieronim; alţii nu şovăie să-l propună pe sfântul Toma academiilor şi marilor şcoli drept model şi maestru pe care pot să-l urmeze cu siguranţă. În acest sens, merită să fie amintite cuvintele fericitului Urban al V-lea adresate Academiei din Toulouse: „Noi dorim şi, prin forţa lucrurilor prezente, impunem să urmaţi învăţătura fericitului Toma ca fiind veridică şi catolică şi, studiind-o cu pasiune, să o sporiţi”[35]. Exemplul lui Urban al V-lea a fost reînnoit de Inocenţiu al XII-lea (Breva din 6 februarie 1694) pentru Universitatea din Louvain şi Benedict al XIV-lea pentru Colegiul Dionisian din Granada. Dar pentru a încorona aceste decizii ale pontifilor supremi referitoare la sfântul Toma aducem mărturia lui Inocenţiu al VI-lea: „Învăţătura lui are, mai mult decât celelalte, exceptând dreptul canonic, proprietatea termenilor, măsura în expresii, adevărul sentinţelor, astfel încât, cei care o posedă nu pot niciodată devia de la adevăr, iar cei care o combat sunt mereu suspecţi de eroare”[36].

La rândul lor, conciliile ecumenice, în care străluceşte floarea înţelepciunii adunate din întregul univers, s-au străduit să-l onoreze pe sfântul Toma într-un mod particular. La conciliile din Lyon, Vienne, Florenţa, Vatican se spune că Toma a luat parte, chiar, într-un anume fel, a prezidat, prin decretele părinţilor, combătând cu o vigoare invincibilă şi cu succes erorile grecilor, ale ereticilor şi raţionaliştilor. Dar cea mai mare onoare adusă sfântului Toma, rezervată doar lui şi neîmpărţită cu nici un alt doctor catolic, vine de la Părinţii Conciliului Tridentin; ei au voit ca în mijlocul sfintei adunări, alături de cărţile Sfintei Scripturi şi decretele pontifilor, chiar pe altar, să fie pusă şi „Summa” sfântului Toma pentru a putea fi scoase din ea sfaturi, argumente, răspunsuri.

În sfârşit, o ramură de laur pare să-i fie rezervată acestui om incomparabil şi de respectul, lauda şi admiraţia duşmanilor catolicismului. De fapt, este un lucru cunoscut că printre capii ereziilor nu lipsesc cei care au declarat pe faţă că, odată suprimată învăţătura lui Toma de Aquino, „s-ar putea înfrunta cu uşurinţă toţi doctorii catolici, de învins şi risipit Biserica”[37]. Cu certitudine, o speranţă, dar nu şi o mărturie deşartă.

Pentru aceste lucruri şi din aceste motive, venerabili fraţi, de fiecare dată când privim la bunătatea, forţa şi avantajele remarcabile ale acestei învăţături filosofice atât de mult iubite de părinţii noştri, credem că ar fi o temeritate de a nu-l onora pe sfântul Toma după merite, în orice timp şi în orice loc, cu atât mai mult că filosofia scolastică dispune în favoarea sa şi de o lungă utilizare şi de o aprobare din partea oamenilor iluştri şi, ceea ce este mai important, de sufragiul Bisericii. În locul vechii învăţături, pretutindeni a fost introdus un nou model de filosofie care nu aduce aceleaşi roade optime şi salutare pe care Biserica şi societatea civilă le-ar fi dorit. Sub impulsul inovatorilor din secolul al XVI-lea, s-a început să se filosofeze fără a respecta credinţa şi s-a dat deplina libertate de a se gândi după propriul capriciu şi talent. Drept rezultat, sistemele filosofice s-au multiplicat mai mult decât era nevoie, iar opiniile diverse şi contradictorii se luptau chiar şi pentru lucrurile cele mai importante ale cunoaşterii umane. Din multitudinea opiniilor s-a ajuns cu uşurinţă la incertitudini şi dubii; iar de la dubiu la eroare, după cum se ştie, se lunecă cu uşurinţă.

Oamenii lăsându-se de bunăvoie atraşi de aceste exemple, chiar şi spiritul filosofilor catolici a fost invadat de aceste noutăţi. Dispreţuind patrimoniul vechii înţelepciuni, ei au preferat mai degrabă să se dedice edificării noului decât să mărească şi să consolideze vechiul edificiu şi aceasta cu puţină prudenţă şi în detrimentul ştiinţelor. Prin urmare, această multitudine de doctrine, fundamentându-se pe autoritatea şi arbitrajul unor maeştri singulari, avea o bază instabilă şi de acea, în locul unei filosofii sigure, stabile şi ferme cum era cea veche, a luat naştere o filosofie nesigură şi fără consistenţă. De aceea, dacă uneori trebuie să se recurgă la această filosofie pentru a rezista atacurilor inamicului, în ea ar trebui căutată cauza şi vina neputinţei ei.

Spunând acestea, nu-i dezaprobăm pe înţelepţi care, folosindu-şi munca, erudiţia şi bogăţia studiilor, au contribuit la perfecţionarea filosofiei. Înţelegem prea bine că prin aceasta au contribuit la progresul ştiinţei, dar trebuie de avut grijă ca această erudiţie şi muncă să nu devină unicul sau principalul obiect al acestui angajament. Se cuvine să se judece astfel referitor şi la teologia sacră care se bucură de ajutorul şi lumina diverselor învăţături; dar este absolut necesar ca ea să fie tratată în maniera severă a scolasticilor, astfel încât, graţie forţelor reunite ale revelaţiei şi raţiunii, ea să nu înceteze să fie „bastionul invincibil al credinţei”[38].

Aşadar, în aceşti din urmă ani, la sfatul mai multor filosofi, se doreşte refacerea eficientă a studiilor filosofice. Aceştia s-au consacrat şi se consacră restabilirii admirabilei învăţături a sfântului Toma şi încearcă să-i redea strălucirea de altă dată. Animaţi de aceeaşi dorinţă, mai mulţi membri ai ordinului vostru, venerabili fraţi, au trecut pe acelaşi drum, fapt care, adus nouă la cunoştinţă, ne-a provocat o mare bucurie. Noi îi lăudăm şi îi îndemnăm să persevereze în această muncă nobilă. Voim, apoi, ca toţi ceilalţi să ştie că nu există pentru noi un lucru mai nobil şi mai de dorit decât acela ca să vedem oferită din belşug tineretului studios apa pură a înţelepciunii, cea care mereu se revarsă din învăţătura Doctorului angelic.

Motivele care fac să dorim aceasta sunt mai multe. În primul rând, cum în timpurile noastre credinţa creştină este zilnic ţinta loviturilor manevrelor şi vicleniilor unei înţelepciuni false, trebuie ca toţi tinerii, în special cei care cresc spre speranţa Bisericii, să se hrănească dintr-o învăţătură puternică şi solidă, pentru ca, plini de vigoare şi înzestraţi cu o armură completă, să se obişnuiască ca, la momentul oportun, să apere religia cu putere şi înţelepciune, „gata oricând – conform avertismentului apostolului – să dea răspuns oricui va cere cont de speranţa care e în noi”[39] şi „să ţină la cuvântul adevărat conform doctrinei şi să-i convingă pe potrivnici”[40]. În sfârşit, mulţi dintre cei care s-au îndepărtat de credinţă şi urăsc principiile învăţăturii catolice, pretind că nu cunosc alt învăţător şi ghid în afară de raţiune. Pentru a-i tămădui şi a-i readuce la har şi, în acelaşi timp, la credinţa catolică, după ajutorul supranatural al lui Dumnezeu, nu există nimic mai oportun decât învăţătura solidă a Părinţilor şi scolasticilor care, după cum am menţionat, arată fundamentele de nezdruncinat ale credinţei, originea sa divină, certitudinea adevărului, motivele de a o urma, beneficiile pe care le oferă omenirii, armonia perfectă cu raţiunea, indicând evidenţa şi forţa care este mai mult decât suficientă pentru a îmblânzi chiar şi spiritele cele mai rebele şi îndârjite.

Este evident pentru toţi pericolul imens care îl reprezintă pentru familie şi întreaga societate civilă molima opiniilor false. Cu siguranţă, şi una şi cealaltă s-ar bucura de o pace mai sigură şi mai perfectă dacă în academii şi şcoli s-ar studia o doctrină mai sănătoasă şi mai conformă învăţăturii Bisericii, şi o astfel de doctrină se găseşte în operele lui Toma de Aquino. Ceea ce sfântul Toma ne învaţă despre adevărata natură a libertăţii, care în zilele noastre a degenerat în libertinaj, despre originea divină a oricărei autorităţi, despre legi şi puterea lor, despre guvernarea paternă şi justă a suveranilor, despre obedienţa datorată celor mai puternici, despre iubirea reciprocă care trebuie să domnească între toţi oamenii, ca şi alte asemenea învăţături, au o forţă imensă şi invincibilă pentru a putea înfrânge acele principii ale noii ordini, care, după cum se ştie, sunt periculoase pentru ordinea şi sănătatea publică.

În sfârşit, toate ştiinţele umane au dreptul să spere la un progres real şi trebuie să li se promită un ajutor eficient din partea acestei renaşteri a filosofiei pe care o propunem. Prin urmare, artele şi ştiinţele liberale extrag din filosofie, ca şi din ştiinţele moderatoare, legile şi metoda lor, şi, ca dintr-un izvor universal de viaţă, spiritul care le animă. Faptele şi experienţa demonstrează continuu că artele liberale au fost înfloritoare mai ales când filosofia le apăra gloria şi înţelepciunea; din contră, când filosofia slăbea sau îmbrăţişa erori sau inepţii, lâncezeau, erau neglijate sau chiar uitate.

De asemenea, chiar şi ştiinţele fizice, atât de apreciate la ora actuală şi care, prin multele lor descoperiri, provoacă atâta admiraţie, nu doar că nu vor pierde nimic, ci vor avea de câştigat din renaşterea vechii filosofii. Într-adevăr, pentru studiul şi progresul lor nu este suficientă doar observarea fenomenelor şi contemplarea naturii; odată constatate faptele, este necesar de a se ridica mai sus şi de a munci cu sârguinţă pentru a cunoaşte natura lucrurilor, pentru a cerceta legile cărora li se supun şi principiile din care îşi trage originea ordinea lor, unitatea în varietate, afinitatea mutuală în diversitate. Filosofia scolastică, studiată cu înţelepciune, ar putea să ofere acestor cercetări forţă şi lumină, autoritate şi ajutor.

În această privinţă, e necesar de avertizat referitor la marea nedreptate care i se face acestei filosofii, acuzând-o că împiedică progresul ştiinţelor naturale. Chiar şi scolasticii, urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi, învaţă mereu în antropologie că inteligenţa nu se poate înălţa la cunoaşterea lucrurilor incorporale şi imateriale decât prin intermediul lucrurilor sensibile, înţelegând ei înşişi utilitatea sondării cu grijă a secretelor naturii şi angajarea, pe termen lung, în studiul asiduu al acestora. Ceea ce se şi confirmă: sfântul Toma, fericitul Albert cel Mare şi alţi exponenţi ai scolasticii s-au dedicat nu doar speculaţiilor filosofice, ocupându-se, în mare măsură, şi de cunoaşterea lucrurilor naturale; astfel, nu puţine sunt afirmaţiile şi sentinţele lor în această direcţie pe care maeştrii moderni le-au aprobat, recunoscându-le veridicitatea. Chiar şi în epoca noastră mulţi fizicieni au atestat public şi deschis că între concluziile certe şi valabile ale fizicii moderne şi principiile filosofice ale scolasticii în realitate nu există nicio contradicţie.

Aşadar, noi, proclamând că trebuie să acceptăm cu gratitudine şi recunoştinţă tot ceea ce a fost afirmat cu înţelepciune, tot ce a fost inventat şi descoperit, indiferent de unde ar veni, vă îndemnăm, venerabili fraţi, ca din toate puterile, pentru apărarea şi onoarea credinţei catolice, pentru binele societăţii, pentru progresul tuturor ştiinţelor, să revigoraţi şi să răspândiţi, cât mai mult posibil, minunata învăţătură a sfântului Toma. Spunem învăţătura sfântului Toma. Într-adevăr, odată ce întâlnim în operele doctorilor scolastici unele lucruri cercetate cu prea multă subtilitate sau unele afirmaţii imprudente, sau altele care nu mai sunt în concordanţă cu învăţăturile sigure ale timpurilor posterioare lor, sau altele care, într-un anumit mod, nu mai pot fi acceptate, nu intenţionăm să le propunem spre a fi imitate în secolul nostru.

În rest, învăţătorii aleşi de voi cu discernământ să caute ca învăţătura sfântului Toma să pătrundă în sufletul discipolilor lor şi să pună în lumină soliditatea şi superioritatea ei, preferând-o altora. Academiile fondate de voi sau pe care le veţi fonda, să explice şi să apere această învăţătură, folosind-o pentru combaterea erorilor curente. Dar, pentru a evita studierea unei doctrine substituite în locul celei adevărate şi una tulbure în locul uneia curate, faceţi astfel ca învăţătura sfântului Toma să fie scoasă din izvoarele proprii sau, cel puţin, din pârâiaşele care pornesc din acelaşi izvor şi curg încă curate şi limpezi, după mărturia sigură şi unanimă a celor înţelepţi. Apoi, îndepărtaţi sufletele adolescenţilor de acele pârâiaşe care se pretind a izvorî din învăţătura sfântului Toma, dar sunt umflate de ape străine şi tulburi.

Dar ştim că toate eforturile noastre vor fi în zadar dacă acţiunile noastre comune, venerabili fraţi, nu vor fi susţinute de cel pe care Sfintele Scripturi îl numesc „Dumnezeu atotştiutor”[41]. Tot Scripturile ne avertizează că: „orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coboară de la Tatăl luminilor”[42]. Şi continuă: „dacă îi lipseşte cuiva dintre voi înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor din belşug şi fără mustrare şi i se va da”[43]. Aşadar, şi în aceasta să urmăm exemplul Doctorului angelic, care niciodată nu s-a apucat să înveţe sau să scrie înainte ca, prin rugăciune, să invoce bunăvoinţa lui Dumnezeu şi care a mărturisit cu candoare că tot ce ştia datorează nu atât propriului studiu şi propriei munci, cât iluminării divine. Prin urmare, să-l rugăm împreună pe Dumnezeu, cu rugăciuni umile şi unanime, ca el să reverse asupra fiilor Bisericii sale Duhul ştiinţei şi al inteligenţei şi ca el să le deschidă mintea către lumina înţelepciunii. Şi, pentru a obţine din abundenţă roadele bunătăţii divine, să invocăm puternica mijlocire a Fericitei Fecioare Maria, care mai este numită şi „Scaunul înţelepciunii”; să recurgem, în acelaşi timp, şi la mijlocirea sfântului Iosif, preacuratul soţ al Fecioarei, precum şi la cea a marilor apostoli Petru şi Paul, care, prin adevăr, au reînnoit lumea infectată de eroare şi au luminat-o cu înţelepciunea celestă. În sfârşit, întăriţi de speranţa ajutorului divin şi încrezându-ne în solicitudinea voastră pastorală, vouă, venerabili fraţi, întregului cler şi poporului încredinţat fiecăruia dintre voi, vă acordăm, drept garanţie a darurilor cereşti şi mărturie a bunăvoinţei noastre, binecuvântarea apostolică.

Dată la Roma, în „Sfântul Petru”, la 4 august 1879, anul al doilea al pontificatului nostru.

Leon al XIII-lea

(Traducere de Petrică Ciobanu)

Sigle şi Abrevieri

1Sam Cartea întâi a Regilor

Înţ Cartea Înţelepciunii

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Lc Evanghelia după sfântul Luca

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

PG J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series graeca, I-CCXXI, Paris 1841-1864.

PL              J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series latina, I-CCXXI, Paris 1841-1864.

GE Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia despre educaţia creştină Gravissimum educationis.

OT CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Declaraţia despre formarea preoţească Optatam totius.

AAS „Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale”, Roma, 1, 1909-.

a.                articol.

cf.               cf. – vezi.

ed.              editor.

q.                questiones.

ş.u.              şi următoarele.

tr.                traducător.

[1] Cf. Mt 28,19.

[2] Col 2,8.

[3] 1Cor 2,4.

[4] Augustin de Hippona, De trinitate, XIII, 1: PL 42, 1037.

[5] Clement de Alexandria, Stromata, 1, 16: PG 8, 795; 7, 3: PG 9, 426.

[6] Origen, Epistola ad Gregorium: PG 11, 87-91.

[7] Cf. Clement de Alexandria, Stromata, 1, 5: PG 8, 718-719; Rom 1,20.

[8] Rom 1,20.

[9] Rom 2,14-15.

[10] Grigore de Neocezareea, Origenem oratio panegyrica, 6: PG 10, 1093A.

[11] Vita Moysis: PG 44, 359.

[12] Carm., 1, Iamb. 3: PG 37, 1045A-1047A.

[13] Ieronim, Epistola ad Magnum, 4: PL 22, 667.

[14] Augustin de Hippona, De doctrina christiana, II, 40, tr. Marian Ciucă, Humanitas, Bucureşti 2002, 191.

[15] Înţ 13,1.

[16] Înţ 13,5.

[17] Cf. 2Pt 1,16.

[18] Conciliul I din Vatican, Constituţia dogmatică De Fide catholica 3.

[19] Conciliul I din Vatican, Constituţia dogmatică De Fide catholica 4.

[20] Conciliul I din Vatican, Constituţia dogmatică De Fide catholica 4.

[21] Clement de Alexandria, Stromata, I, 20: PG 8, 818.

[22] Ieronim, Epistola ad Magnum 2: PL 22, 666.

[23] Bula Apostolici regiminis.

[24] Augustin de Hippona, Epistola 147 ad Marcellinum, 7: PL 33, 589.

[25] Conciliul I din Vatican, Constituţia dogmatică De Fide catholica 4.

[26] Cf. 1Cor 1,24.

[27] Col 2,3.

[28] Ieronim, Epistola ad Magnum 4: PL 22, 667.

[29] Ieronim, Epistola ad Magnum 4: PL 22, 667.

[30] Tertullian, Apologetica, 46: PL 1, 573.

[31] Lactantius, Divinae institutiones, 7, 7: PL 6, 759.

[32] Sixt al V-lea, Bula Triumphantis (1558).

[33] Sixt al V-lea, Bula Triumphantis.

[34] Caietan, Comentariu la „Summa Theologiae”, II-II, q. 148-149. a. 4 in fin.

[35] Constitutio V ad Cancellarium Universitatis Tolosensis (3 august 1368).

[36] Sermo de S. Thoma.

[37] Beza-Bucerus.

[38] Sixt al V-lea, Bula Triumphantis.

[39] Cf. 1Pt 3,15.

[40] Tit 1,9.

[41] 1Sam 2,3.

[42] Iac 1,17.

[43] Iac 1,5.