LUMEN ECCLESIAE

Scrisoare apostolică a Sanctităţii Sale Papa Paul al VI-lea (20 noiembrie 1974)

Iubitului fiu Vincenzo de Couesnongle, magistru general al Ordinului Fraţilor Predicatori

1. Pe drept cuvânt numit cu titlul de Lumină a Bisericii şi a lumii întregi, sfântul Toma de Aquino este celebrat, într-un mod deosebit, în acest an, cu ocazia celui de-al şaptelea centenar al morţii sale, survenită în mănăstirea de la Fossanova, la 7 martie 1274, în timp ce, din ordinul predecesorului nostru, Fericitul Grigore al X-lea, se îndrepta spre Conciliul al II-lea ecumenic din Lyon. Asistăm, cu ocazia acestui jubileu, la o nouă fervoare a cercetărilor, publicaţiilor, conferinţelor, în universităţi şi alte centre de studii, mai ales în acest oraş al Romei, în care, din iniţiativa Ordinului Fraţilor Predicatori, al cărui fiu a fost sfântul Toma, s-a convocat, anul acesta, un mare congres. Mai este încă viu în memoria noastră acel congres din Aula Magna a Universităţii Pontificale care poartă numele sfântului Toma, plină de cercetători iluştri veniţi din toate părţile lumii, cărora am dorit să le adresăm un cuvânt de încurajare şi laudă pentru munca lor şi, împreună, să-l slăvim pe acest doctor al Bisericii. Noi înşine, după ceva timp, am dorit să semnalăm „reîntoarcerea sfântului Toma, cu siguranţă neaşteptată, dar admirabilă, pentru ca astfel să fie confirmată indicaţia magisteriului suprem, care l-a declarat ghid cu autoritate şi de nesubstituit în studiile filosofice şi teologice”[1], căci prin multe semne ni s-a făcut cunoscut, încă o dată, cât interes suscită învăţătura sa chiar şi în timpul nostru.

2. Acum, am dori să explicăm mai bine această expresie a noastră, reliefând numeroasele elemente care în învăţătura sfântului Toma de Aquino au o mare importanţă pentru mântuire şi pentru aprofundarea revelaţiei divine; aceasta ne impune să-l recomandăm – cum a făcut-o şi o face şi în prezent Biserica – şi contemporanilor noştri ca maestru în arta gândirii drepte, după cum l-am definit şi noi[2], şi ca ghid în rezolvarea problemelor filosofice şi teologice şi, am putea adăuga, în iniţierea generală a cunoaşterii ştiinţifice.

Dorim astfel să dăm acordul nostru celor care consideră că, şi după 700 de ani de la moartea sa, sfântul Toma nu trebuie să fie comemorat doar ca un mare gânditor şi doctor al trecutului, ci şi pentru actualitatea principiilor sale, a învăţăturii şi metodei sale; şi dorim împreună să aducem argumentele autorităţii sale ştiinţifice, recunoscută lui de către magisteriu şi de către instituţiile Bisericii, în special de mulţi dintre predecesorii noştri, care nu au ezitat să-i recunoască titlul de „Doctor comun”, atribuit lui începând cu anul 1317[3].

Mărturisim că în confirmarea şi consolidarea acestei lungi şi venerabile tradiţii a magisteriului Bisericii, pe lângă supunerea faţă de autoritatea predecesorilor noştri, am fost determinaţi fie de examinarea obiectivă a validităţii intrinseci a învăţăturii sfântului Toma, fie de experienţa personală a beneficiilor obţinute din studiul şi consultarea operelor sale, fie din constatarea puterii de convingere şi de modelare a spiritelor pe care ea o exercită asupra discipolilor săi, mai ales asupra celor tineri, după cum putem observa în anii apostolatului nostru în mediul studenţilor catolici care, încurajaţi de predecesorul nostru de pie memorie, Pius al XI-lea, s-au dedicat studierii sfântului Toma[4].

3. Ştim, de asemenea, că nu toţi contemporanii noştri împărtăşesc această convingere. Dar nu ne scapă faptul că neîncrederea şi aversiunea faţă de sfântul Toma depind de o cunoaştere superficială şi disparată şi, în unele cazuri, de faptul că operele sale nu sunt citite direct şi nu sunt studiate. De aceea, şi noi, asemenea lui Pius al XI-lea, recomandăm celor care doresc să-şi formeze o conştiinţă matură referitoare la modul în care se cuvine să se ocupe de asemenea lucruri Ite ad Thomam – „Mergeţi la Toma!”[5] Căutaţi şi citiţi operele sfântului Toma – şi o repetăm – nu doar pentru a găsi în ele tezaurele bogate ale unei hrane pentru minte, dar, mai ales, pentru a vă convinge personal de profunzimea incomparabilă, bogăţia şi importanţa învăţăturii care e conţinută în ele.

1. I.                   Sfântul Toma în contextul socio-cultural

şi religios al timpului său

4. Pe lângă cunoaşterea directă şi deplină a textelor, o apreciere exactă a valorii perene a învăţăturii sfântului Toma pentru Biserică şi pentru cunoaştere, presupune o analiză a contextului istoric şi cultural în care el a trăit şi şi-a conceput opera sa de învăţător şi scriitor.

Dorim aici doar să amintim trăsăturile de bază ale acelei perioade, pentru a încadra mai bine în ele poziţiile fundamentale ale Doctorului angelic în domeniile religioase şi teologice, ca şi în cele filosofice şi sociale. Unii au vorbit despre acele timpuri ca despre o Renaştere anticipată, şi, în realitate, toată acea agitaţie care se va manifesta mai târziu, se observă deja în acel arc de timp care, între 1225 şi 1274, cuprinde viaţa sfântului Toma.

5. Din punct de vedere socio-politic, trebuie menţionate evenimentele care au schimbat configuraţia Europei: victoria „comunelor” italiene asupra vechii dominaţii a Imperiului medieval, care deja începe să apună; promulgarea „Magnei Charta” în Anglia; înfiinţarea Ligii hanseatice a oraşelor maritime şi comerciale libere din Europa de Nord; transformarea progresivă a monarhiei franceze; dezvoltarea economică a oraşelor bogate, cum ar fi Florenţa, şi a culturii în marele centre universitare, printre care şi şcoala teologică din Paris, cea de drept din Bologna şi cea de medicină din Salerno; răspândirea descoperirilor ştiinţifice şi a elucubraţiilor filosofice ale arabilor spanioli; noile relaţii cu Orientul ca urmare a cruciadelor.

Începea atunci, fie cu „comunele”, fie cu monarhiile naţionale, procesul cultural şi politic care, între secolele XII-XIV, va duce la formarea statului modern. Respublica christiana, fondată pe unitatea de credinţă a Europei, face loc unui nou sentiment naţionalist, care determină, din acest moment, evoluţia societăţii civile europene, în afara cadrului medieval dominat de raportul dintre cele două autorităţi supreme – cea pontificală şi cea imperială, care sunt asociate şi se ajută reciproc – pe care în zadar căuta Dante Alighieri, după moartea sfântului Toma, să-l prezinte drept arhetip al ordinii politice.

Anume în secolul al XIII-lea începe să se profileze o tendinţă clară de autonomie a profanului faţă de sacru şi spiritual şi, deci, a statului faţă de Biserică, precum şi, în aproape toate domeniile vieţii şi activităţii umane, să se trezească pasiunea pentru bunurile pământeşti şi o nouă atenţie faţă de inovaţiile lumii, alături de o descătuşare a raţiunii umane de primatul credinţei. Pe de altă parte, în acelaşi secol, cu răspândirea ordinelor mendicante, s-a afirmat tot mai mult o amplă mişcare de renaştere spirituală care, sub impulsul iubirii faţă de sărăcie şi a zelului evanghelic, face ca în sânul poporului creştin să fie simţită, tot mai mult, reîntoarcerea la spiritul genuin al evangheliei.

Sfântului Toma, în centul marilor dezbateri culturale – umane şi religioase – cu ochi atent la evoluţia politică, nu-i este dificil să ia act de noile condiţii ale timpului şi să discearnă în ele „semnele” principiilor universale – ale raţiunii şi credinţei – cu ajutorul cărora să fie confruntate acţiunile umane şi judecate evenimentele. El recunoaşte relativa autonomie a bunurilor şi instituţiilor acestei lumi pentru a reafirma, fără ezitare, supremaţia transcendentă a scopului ultim, faţă de care toate trebuie să fie ordonate şi subordonate: Împărăţia lui Dumnezeu care este locul mântuirii omului şi fundamentul libertăţii şi demnităţii sale[6].

6. Această poziţie se încadrează în învăţătura generală despre relaţiile dintre cultură şi religie, între raţiune şi credinţă; această învăţătură a fost concepută de Toma în relaţie cu noile probleme care apar şi cu noile cerinţe care se afirmă pe plan filosofic şi teologic în aceea fază a evoluţiei socio-culturale. Într-adevăr, aceasta este perioada în care se impune tot mai mult imperativul cercetării raţionale, folosită deja într-un mod nou, dialectic, de către Abélard, la universitatea din Paris, un secol mai înainte. Astfel, acceptarea autorităţii tradiţionale este substituită de confruntarea dintre datele acesteia şi cuceririle raţiunii, de dezbaterile opiniilor, de procedeul logic în demonstrarea tezelor, de pasiunea pentru quaestiones, de analiza limbajului în mod sistematic şi cu intenţia de a anticipa tratarea ştiinţifică a semanticii moderne.

În acest climat cultural îşi au originea ştiinţele care încearcă să explice cursul obişnuit al acestei lumi prin cauze naturale, fără a nega prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în univers, după cum se poate deduce din operele multor scriitori creştini ai epocii, printre care se evidenţiază maestrul sfântului Toma, sfântul Albert cel Mare, pe care predecesorul nostru Pius al XI-lea l-a proclamat patron al ştiinţelor naturale[7].

7. Cu toate că utilizarea iniţială a metodei experimentale în cunoaşterea naturii era dificilă şi lipseau instrumente pentru aplicarea ştiinţei în studierea şi explorarea lucrurilor create, după cum a făcut mai târziu Roger Bacon, totuşi de acum fusese constatată puterea raţiunii umane în studiul realităţii concrete şi în explicarea lumii.

Din această cauză au fost acceptate de către înţelepţi operele lui Aristotel, răspândite mai întâi de către arabi, apoi de traducătorii creştini, printre care Wilhelm de Moerbeke, penitenţiar papal, confrate şi colaborator al sfântului Toma[8]. Într-adevăr, în ele a fost descoperită acea semnificaţie a naturii şi acel realism în care mulţi găsesc instrumentele de lucru cele mai potrivite, precum şi fundamentele cele mai ideale pentru un nou început al speculaţiilor filosofice şi al cercetării ştiinţifice.

8. Dar aici apare problema dificilă a noului mod de concepere a raportului dintre raţiune şi credinţă şi, dintr-un punct de vedere mai amplu – după cum am accentuat – dintre întreaga ordine a lucrurilor pământeşti şi sfera adevărurilor religioase, mai ales cele ale mesajului creştin.

Este evident pericolul să se cadă în două extreme: acea a naturalismului care goleşte lumea – şi în special cultura – de orice referinţă la Dumnezeu, şi cea a supranaturalismului sau a fideismului care, pentru a împiedica o decădere culturală sau spirituală, pretinde să restrângă pretenţia legitimă a raţiunii şi avântul dezvoltării ordinii naturale, în numele principiului autorităţii extrapolat din propriul domeniu, adică acela al adevărului credinţei revelate oamenilor de către Cristos, ca germene al unei vieţi viitoare, care transcende orice limită a gândirii. Acest pericol dublu se manifestă de mai multe ori, înainte şi după sfântul Toma, şi se poate spune că şi astăzi este falsă această alternativă de care se împiedică cei imprudenţi ce se ciocnesc de numeroasele probleme ce se referă la raportul dintre raţiune şi credinţă, recurgând chiar la modelul inovator de curaj care a fost dat de sfântul Toma celor din timpul său, dar fără a avea perspicacitatea şi echilibrul inteligenţei sale superioare.

Fără îndoială, sfântul Toma a dat dovadă, în cel mai înalt grad, de curajul adevărului, de libertatea de spirit în tratarea noilor probleme, de onestitate intelectuală care nu ameninţă să contamineze creştinismul cu o filosofie profană, dar nici refuzul a priori al acesteia. De aceea, el trece în istoria gândirii creştine drept un deschizător de noi drumuri în filosofie şi în cultura universală. Punctul central şi miezul soluţiei pe care el o dă problemei noii relaţii dintre raţiune şi credinţă cu genialitatea intuiţiei sale profetice, a fost cel al concilierii dintre secularitatea lumii şi radicalitatea evangheliei, evitând astfel tendinţa nenaturală de a nega lumea şi valorile ei, fără a se îndepărta totuşi de principiile supreme şi imuabile ale ordinii supranaturale.

Întregul edificiu al învăţăturii sfântului Toma e fundamentat, într-adevăr, pe acel principiu de aur, enunţat de el încă din primele pagini ale lucrării sale „Summa Theologiae”, conform căruia „harul nu substituie natura, ci o perfecţionează” şi natura se supune harului, raţiunea credinţei, iubirea umană carităţii[9].

Vastul domeniu în care se dezvoltă impulsul vital al naturii umane[10] – fiinţa, inteligenţa, iubirea – e substituit şi penetrat de har, care este principiul vieţii veşnice[11]. Astfel, aceeaşi perfecţiune deplină a „omului natural” se realizează, prin intermediul unui proces de purificare mântuitoare şi de înălţare sfinţitoare, în ordinea supranaturală, care îşi are deplina realizare în fericirea cerească, dar care deja în această viaţă face loc unei armonii a valorilor, dificil de atins – asemenea aceleaşi vieţi creştine –, dar mereu fascinante.

9. Se poate spune că depăşind un supranaturalism exagerat al şcolilor medievale şi opunându-se secularismului care se răspândea în şcolile europene prin intermediul versiunii naturaliste a aristotelismului, sfântul Toma a ştiut să arate – fie prin învăţătura sa, fie prin exemplul cercetării sale ştiinţifice – cum se îmbină, în gândire şi în viaţă, fidelitatea totală faţă de cuvântul lui Dumnezeu cu deschiderea maximă faţă de lume şi de valorile ei, progresul şi inovaţiile cu fundamentarea oricărui edificiu pe terenul solid al tradiţiei.

Într-adevăr, el nu se preocupă doar de cunoaşterea noilor idei, noilor probleme, noilor teze şi contestări ale raţiunii în faţa credinţei, ci şi de investigarea conţinutului, mai ales al Sfintei Scripturi, pe care o comentează încă din primii ani de studiu la Paris, al Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor creştini, al tradiţiei teologice şi juridice a Bisericii şi al oricărei filosofii anterioare şi contemporane lui, nu doar aristotelice, ci şi platonice, neoplatonice, romane, creştine, arabe, iudaice, fără să pretindă o ruptură cu trecutul, care l-ar fi separat de rădăcinile sale; se poate spune că el a asimilat aceste cuvinte ale sfântului Paul: „nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine”[12].

Din această cauză el a fost foarte ascultător faţă de magisteriul Bisericii, care păstrează şi defineşte „regula credinţei”[13] pentru toţi credincioşii, dar, mai întâi de toate, pentru teologi, în virtutea mandatului divin şi a asistenţei oferite de către Cristos păstorilor turmei sale[14]. Dar el recunoştea magisteriului pontifical autoritatea supremă şi definitivă în problemele de credinţă[15] şi, din această cauză, pe patul de moarte a dorit să-şi ardă întreaga sa operă, poate conştient de amploarea şi curajul acţiunii sale inovatoare[16].

10. Un astfel de angajament în căutarea adevărului şi o deplină dedicare slujirii acestuia – angajament pe care sfântul Toma l-a considerat o misiune specifică a vieţii sale şi pe care a îndeplinit-o cu excelenţă prin învăţătura şi scrierile sale – face ca el să fie numit, pe drept cuvânt „apostol al adevărului” şi să fie propus drept model tuturor acelora ce au obligaţia de a învăţa. Dar el străluceşte în ochii noştri şi ca o figură minunată de doctor creştin care, pentru ca să adune noile realizări ale timpului şi să răspundă noilor exigenţe ale culturii care se dezvolta, nu a simţit nevoia să iasă în afara vieţii de credinţă, a tradiţiei, a magisteriului, care oferea bogăţia trecutului şi amprenta adevărului divin. Pentru a fi credincios acestui adevăr, nu a respins diversele adevăruri raţionale descoperite în trecut sau în prezent, întrucât acestea, de oricine ar fi fost propuse – după cum însuşi mărturiseşte – provin de la Duhul Sfânt: „Adevărul, de oricine a fost spus, vine de la Duhul Sfânt, acesta fiind cel care revarsă lumina naturală şi conduce spre înţelegerea şi exprimarea adevărului”[17].

11. Dar, înrădăcinarea solidă în credinţa divină îl împiedică pe Toma să devină sclavul maeştrilor umani noi şi vechi, inclusiv Aristotel. Cu siguranţă, el este deschis faţă de orice progres al adevărului care provine din orice izvor de gândire: acesta e primul aspect al universalismului său. Dar este tot atât de adevărat şi un alt aspect, poate cel mai original, al personalităţii sale: acela al libertăţii supreme cu care s-a apropiat de toţi autorii fără a deveni totuşi sclavul vreunei afirmaţii a autorităţii terestre. Această libertate şi autonomie de spirit în domeniul filosofiei reprezintă adevărata sa măreţie de gânditor.

Într-adevăr, în filosofie, arătându-se ascultător faţă de adevăr şi apreciind totul nu „după autoritatea celor care afirmă, ci după valoarea celor afirmate”[18], sfântul Toma a putut să cerceteze, cu cea mai mare libertate, tezele lui Aristotel, Platon şi ale altora, fără să devină aristotelic sau platonic în sensul strict al cuvântului.

Datorită acestei autonomii a spiritului – care îl apropie de cei ce folosesc metodele proprii ştiinţei pozitive – sfântul Toma a reuşit să descopere şi să combată învăţăturile primejdioase ale averoismului, să acopere lacunele lui Platon şi Aristotel şi astfel să construiască o gnoseologie şi o ontologie care sunt capodopere de obiectivitate şi echilibru[19].

Sentimentul său faţă de maeştrii spiritului uman este triplu: admiraţia pentru imensul patrimoniu al învăţăturilor care, completându-se una pe alta, au fost unite şi încredinţate neamului omenesc[20]; recunoaşterea valorii şi limitelor realizărilor unora[21]; o anumită afecţiune faţă de cei care, cum ar fi anticii, fără să posede lumina credinţei, se găseau într-o suferinţă – ce nu poate fi depăşită cu mijloace umane – din cauza întrebărilor supreme despre existenţă, mai ales problema scopului final al omului[22], în timp ce o bătrână umilă care are certitudinea credinţei, este liberă de acele suferinţe şi se bucură de lumina divină mai mult decât acele minţi înalte[23].

12. Şi sfântul Toma, deşi s-a ridicat prin speculaţiile sale inteligente pe cele mai înalte culmi, a ştiut să se umilească în faţa misterelor extraordinare şi inefabile ale credinţei: astfel, îngenunchea la picioarele Răstignitului de pe altar pentru a implora lumina înţelepciunii şi curăţia inimii, care-i permiteau să pătrundă cu ochi limpezi misterele lui Dumnezeu[24]; recunoştea că a învăţat mai mult prin rugăciune decât prin studiu[25]; păstra vie semnificaţia transcendenţei divine, stabilind ca premisă fundamentală a cercetării teologice adevărul că „în viaţa aceasta îl cunoaştem pe Dumnezeu cu atât mai perfect, cu cât înţelegem mai bine că el întrece tot ceea ce poate înţelege intelectul”[26]. Şi aceasta nu era doar principiul fundamental al metodei sale de cercetare, care a dus la aşa-numita teologie „apofatică”, ci şi expresia umilinţei inteligenţei sale şi a spiritului său de adoraţie.

Pentru a găsi echilibrul între acest spirit profund creştin şi ascuţimea geniului său speculativ, deschis faţă de toate realizările gândirii antice şi contemporane, nu este de mirare că sfântul Toma, în plină criză a secolului al XIII-lea, a ştiut să găsească noi şi drepte căi de comunicare între credinţă şi raţiune; să oprească la timp decăderea învăţăturii teologice şi cauza noilor tendinţe filosofice; să risipească ambiguitatea oricărui acord dintre adevărurile de credinţă şi cele raţionale; să combată învăţăturile dualiste despre cele două adevăruri – ale credinţei şi ale raţiunii, opuse, dar admise din diverse motive de către credincios –, învăţături care subminau din interior unitatea intimă a omului creştin şi pretindeau să adeverească tensiunile care, după ce s-au îndepărtat de echilibrul realizat de sfântul Toma, au sfâşiat cultura europeană[27].

13. În realizarea acestei opere, care reprezintă punctul culminat al gândirii creştine medievale, sfântul Toma nu a fost singur. Înainte, dar şi după el mulţi alţi doctori iluştri au muncit cu acelaşi scop. Printre ei trebuie să-i amintim pe sfântul Bonaventura, de la a cărui moarte, survenită în acelaşi an cu a sfântului Toma, de asemenea, se împlinesc şapte secole, sfântul Albert cel Mare, Alexandru de Hales, Duns Scotus. Dar, fără nicio îndoială, prin voinţa Providenţei divine, sfântul Toma reprezintă culmea supremă a întregii teologii şi filosofii „scolastice”, după cum este numită în general, iar opera sa este axul central în jurul căruia a putut progresa sigur, atunci şi după, învăţătura creştină.

Aşadar, lui, Doctorului comun al Bisericii, îi aducem, din tot sufletul, lauda noastră în acest an când se împlinesc şapte secole de la moartea sa, drept tribut de mulţumire pentru tot ce a făcut pentru întregul popor creştin şi drept recunoaştere şi preamărire publică a măreţiei sale nepieritoare.

1. II.               Valoarea perenă a învăţăturii

şi metodei sfântului Toma

14. Pe lângă contextul istorico-cultural în care a trăit sfântul Toma, figura sa se distinge prin raportarea la un plan de ordin doctrinal care transcende perioadele istorice ce s-au succedat până în zilele noastre începând cu secolul al XIII-lea. Pe parcursul acestor secole, Biserica a recunoscut valoarea perenă a învăţăturii sfântului Toma, mai ales cu ocazia unor reuniuni solemne cum ar fi conciliile din Florenţa, Trento şi Vatican I[28], în codificarea dreptului canonic[29] şi Conciliul al II-lea din Vatican, după cum încă ne mai amintim.

De către predecesorii noştri şi de către noi înşine de mai multe ori a fost confirmată această autoritate a sfântului Toma. Nu este vorba – să fie clar – de un conservatorism închis faţă de evoluţia istorică şi plin de teamă faţă de orice progres, ci de o alegere fondată pe argumentele obiective şi intrinseci ale învăţăturii sale, care ne permit să recunoaştem în el, nu fără un sfat superior, un om dăruit Bisericii, care, prin originalitatea muncii sale creative, a determinat o cotitură radicală în istoria gândirii creştine, în special în ceea ce ţine de raporturile dintre raţiune şi credinţă.

15. Pentru a rezuma argumentele pe care le-am adus, amintim, în primul rând, realismul gnoseologic şi ontologic, care reprezintă prima caracteristică fundamentală a filosofiei sfântului Toma. Putem să-l definim şi ca un realism critic, care, în conexiune cu percepţia senzorială, după cum e şi firesc, şi deci cu obiectivitatea realităţilor, conferă o semnificaţie pozitivă şi solidă conceptului de fiinţă. Acest realism permite o ulterioară activitate intelectuală care, generalizând datele cunoscute, nu se îndepărtează de acestea pentru ca să fie atrasă în vârtejul dialectic al gândirii subiective şi să sfârşească astfel într-un agnosticism mai mult sau mai puţin radical. „Primul lucru cunoscut de intelect este fiinţa”[30] spune Doctorul angelic în faimosul său text. Pe acest principiu fundamental se înalţă gnoseologia sfântului Toma, a cărui genialitate consistă în aprecierea echilibrată a experienţei senzoriale şi a datelor autentice ale cunoaşterii în procesul cognoscibilităţii, care, supusă reflecţiei critice, devine punctul de plecare al unei ontologii sănătoase şi, prin urmare, al întregului edificiu teologic. Iată de ce, gândirea sfântului Toma a putut fi definită drept „filosofia fiinţei” care, desigur, poate fi considerată ca atare fie în valoarea sa universală, fie în condiţiile ei esenţiale; de asemenea, este cunoscut că de la această filosofie se trece la „teologia Fiinţei divine” ce subzistă în sine şi se revelează fie în Cuvântul său, fie în evenimentele istoriei mântuirii, în special în misterul Întrupării.

Lăudând acest realism ontologic şi gnoseologic, predecesorul nostru, Pius al XI-lea, într-un discurs adresat tinerilor studenţi universitari, a pronunţat aceste cuvinte semnificative: „În tomism, pentru a spune astfel, există o adevărată evanghelie naturală, un fundament foarte solid pentru toate edificiile ştiinţifice, pentru că trăsătura de bază a tomismului este obiectivitatea: învăţăturile sale nu sunt edificii sau înălţări pur abstracte ale minţii, ci edificii care urmează impulsul lucrurilor reale. Valoarea învăţăturii tomiste nu va scădea niciodată, pentru că ar trebui să scadă valoarea lucrurilor”[31].

16. A face posibilă această filosofie şi teologie este, fără îndoială, o recunoaştere a capacităţii cognoscibile a intelectului uman, care este capabil şi dotat cu un anumit simţ al fiinţei cu care tinde să intre în contact în orice experimentare mică sau mare a realităţii existenţiale, pentru ca să asimileze întregul conţinut şi să se înalţe la reflecţia asupra argumentelor şi cauzelor ultime, care oferă o explicaţie definitivă. Într-adevăr, sfântul Toma, ca filosof şi teolog creştin, descoperă în orice fiinţă o participare la Fiinţa absolută, care creează, susţine şi mişcă ex alto întreaga realitate creată, întreaga viaţă, orice gând, orice act de credinţă.

Pornind de la o astfel de perspectivă, sfântul Toma, în timp ce exaltă la maxim demnitatea raţiunii umane, oferă un instrument valoros reflecţiei teologice şi, în acelaşi timp, consimte să descopere şi să aprofundeze tot mai multe teme doctrinale, despre care el a avut intuiţii fulgerătoare. Este vorba de temele care se referă la valorile transcendentale şi la analogia fiinţei; la relaţia dintre fiinţele create şi Fiinţa divină; la valoarea cauzalităţii în lucrurile create, care depinde de cauzalitatea divină; la acţiunea reală şi solidă a fiinţelor finite pe plan ontologic, dar cu implicaţii în toate domeniile filosofiei, teologiei, moralei, asceticii; la structura organică şi finalitatea ordinii universale. Pentru a trece apoi în domeniul adevărului divin, la concepţia despre Dumnezeu ca Fiinţă subzistentă, a cărui viaţă ad intra ne-o face cunoscută revelaţia, la deducţia atributelor divine, la apărarea transcendenţei divine împotriva oricărei forme de panteism, la doctrina despre creaţie şi providenţă, sfântul Toma, depăşind imaginile şi penumbrele limbajului antropomorfic, realizează, cu echilibrul şi spiritul credinţei care-i sunt caracteristice, o operă care astăzi s-ar numi de „demitizare”, dar care, pe drept cuvânt, poate fi descrisă drept o cercetare raţională ghidată, susţinută şi impulsionată de credinţă, de conţinutul esenţial al revelaţiei creştine.

Urmând această cale şi aceste motive, sfântul Toma, exaltând raţiunea umană, aduce un serviciu eficient credinţei, după cum a declarat deja predecesorul nostru, Leon al XIII-lea, prin acele cuvinte memorabile, conform cărora Doctorul angelic făcând „distincţie clară, după cum se şi cuvine, între raţiune şi credinţă, unindu-le prin legăturile unei prietenii reciproce, păstrându-le drepturile şi îngrijindu-se de demnitatea fiecăreia, astfel încât raţiunea, purtată pe aripi de către sfântul Toma până pe culmile inteligenţei umane, nu se poate urca mai sus, iar credinţa poate aştepta de la raţiune ajutoare mai numeroase şi mai puternice decât cele cu care a contribuit sfântul Toma”[32].

17. Un alt argument în favoarea valorii perene a învăţăturii sfântului Toma este faptul că, prin universalitatea şi transcendenţa conceptelor supreme puse în centrul filosofiei – fiinţa – şi a teologiei sale – Fiinţa divină –, nu a avut pretenţia să creeze un sistem de gândire închis în sine însuşi, ci, dimpotrivă, a elaborat o învăţătură susceptibilă de un continuu progres şi îmbogăţire. Ceea ce el însuşi a realizat, folosindu-se de roadele filosofiei antice şi medievale şi de cele, destul de puţine, ale ştiinţelor naturale de până la el, este mereu repetabil prin raportarea la orice dat cu adevărat valid fie al filosofiei, fie al ştiinţelor naturale celor mai avansate, după cum o demonstrează experienţa multor autori care, în învăţătura sfântului Toma, au găsit sprijinul optim pentru integrarea rezultatelor cercetărilor filosofice şi ştiinţelor într-un context al valorilor universale.

18. Cu această ocazie, dorim să reamintim că Biserica, în timp ce nu ezită să admită anumite limite ale învăţăturii sfântului Toma, mai ales unde acestea sunt în legătură cu concepţiile cosmologice şi biologice medievale, înţelege că nu toate teoriile filosofice şi ştiinţifice pot pretinde în mod egal să-şi găsească loc în viziunea creştină despre lume sau chiar să fie considerate de-a dreptul creştine. În realitate, nici măcar filosofii antici, printre care şi Aristotel, preferatul său, nu au fost admişi sau acceptaţi integral sau fără o critică prealabilă de către sfântul Toma. El a folosit faţă de ei criterii care sunt încă valabile pentru discernerea acceptabilităţii creştine a învăţăturii filosofice şi ştiinţifice moderne.

Într-adevăr, în timp ce Aristotel şi alţi filosofi erau şi sunt acceptaţi – după anumite corectări necesare – pentru universalitatea principiilor lor, pentru respectul lor faţă de realitatea obiectivă şi pentru faptul că recunosc un Dumnezeu distinct de lume, nu la fel se poate spune despre orice filosofie sau cunoaştere ştiinţifică, ale căror principii fundamentale sunt în contradicţie cu credinţa, fie pentru monismul pe care se fundamentează, fie pentru negarea transcendenţei, fie pentru subiectivismul sau agnosticismul lor.

Din păcate, nu puţine sisteme moderne se găsesc într-o astfel de poziţie ireconciliabilă cu credinţa creştină şi teologia. Totuşi, chiar şi în aceste situaţii sfântul Toma ne învaţă cum se pot lua din aceste sisteme anumite elemente particulare ale lor, ca să fie utile desăvârşirii şi progresului învăţăturii tradiţionale, sau anumiţi stimuli pentru reflecţia asupra unor puncte ignorate iniţial sau puţin cercetate.

19. Calea urmată de sfântul Toma în această muncă de cercetare şi studiere reprezintă un model şi pentru cercetătorii din timpul nostru. Într-adevăr, se ştie că el a dialogat cu toţi gânditorii din trecut şi din timpul său, fie creştini, fie necreştini. El le-a studiat ipotezele, opiniile, dubiile, dificultăţile, încercând să le înţeleagă cauzele ideologice profunde şi, nu mai puţin, condiţiile socio-culturale din care au făcut parte. Apoi le-a expus gândirea, în special în „Quaestiones” şi „Summae”. Nu este vorba doar de o listă de dificultăţi de rezolvat şi de obiecţii de combătut, ci de un procedeu dialectic, care l-a condus la cercetarea şi elaborarea unor argumente sigure, care erau obiecte de reflecţie şi dezbatere. Uneori, confruntarea purta un caracter politic senin şi nobil, ca atunci când trebuia să fie apărat un adevăr respins: contra errores, contra gentes, contra impungnantes etc. Însă, în orice situaţie, el deschidea un dialog, care dădea dovadă de o disponibilitate deplină şi vie a minţii să recunoască şi să accepte adevărul, indiferent de cine fusese spus şi care, deseori, îl determina pe sfântul Toma să dea o interpretare mai bună şi mai rodnică opiniilor. Urmând această cale, sfântul Toma ajunge la o sinteză magnifică şi armonioasă a învăţăturii de o valoare cu adevărat universală, datorită căreia el este maestru şi în timpul nostru.

20. În sfârşit, dorim să semnalăm o ultimă calitate care contribuie nu puţin la valoarea perenă a învăţăturii sfântului Toma: este calitatea limbajului clar, sobru, esenţial, pe care a reuşit să şi-l făurească învăţând, discutând şi scriindu-şi operele. Este suficient să amintim aici ceea ce este scris în vechea Liturghie dominicană din sărbătoarea sfântului Toma: stilus brevis, grata facundia: celsa, firma, clara sententia (un stil concis, o expunere plăcută, o gândire clară, profundă, solidă)[33].

Nu acesta este ultimul motiv al utilităţii ca să ne îndreptăm spre sfântul Toma într-un timp ca al nostru, în care se foloseşte un limbaj fie prea complicat şi încurcat, fie prea rudimentar, fie de-a dreptul ambiguu, ci pentru ca să-i poată fi recunoscute splendoarea gândirii şi rolul de legătură între cei care sunt chemaţi la schimbul şi la comuniunea în adevăr.

III. Exemplul sfântului Toma pentru timpul nostru

21. Cu ocazia celui de-al şaptelea centenar de la moartea sfântului Toma, dorim să reamintim ceea ce crede Biserica despre misiunea sa în orientarea corectă a studiilor filosofice şi teologice. Se va înţelege astfel de ce Biserica a dorit ca sfântul Toma să fie recunoscut şi urmat în aceste domenii drept „Doctor comun” al şcolilor catolice. Încă pe când era în viaţă, pontifii romani au susţinut, în virtutea autorităţii lor, învăţătura sfântului Toma: ei l-au protejat pe Maestru şi i-au apărat învăţătura în faţa adversarilor. Imediat după moarte, atunci când anumite afirmaţii ale sale au fost condamnate de unele autorităţi locale, Biserica a început să-l onoreze pe credinciosul ei slujitor al adevărului, şi i-a confirmat venerarea, înscriindu-l în rândul sfinţilor la 18 iulie 1323 şi decorându-l cu titlul de Doctor al Bisericii la 11 aprilie 1567.

22. În acest mod, Biserica a dorit să recunoască în învăţătura sfântului Toma expresia cea mai elevată, deplină şi fidelă, fie a magisteriului ei, fie a sensus fidei al întregului popor al lui Dumnezeu, expresie care s-a manifestat în modul cel mai fericit într-un om dotat cu toate darurile necesare şi într-un moment istoric destul de propice.

Ca să spunem mai simplu, Biserica a confirmat cu autoritatea ei învăţătura sfântului Toma şi se foloseşte de ea ca de cel mai bun instrument, astfel încât îşi subîntinde până la el, într-un anume fel, ca şi până la alţi doctori iluştri, rădăcinile magisteriului ei. Este ceea ce recunoştea şi predecesorul nostru Pius al XI-lea care, în enciclica Studiorum Ducem scria: „Întreaga creştinătate trebuie să celebreze cu demnitate acest jubileu pentru că în cinstirea sfântului Toma e ceva mai mult decât un act de stimă faţă de el, şi anume recunoaşterea autorităţii Bisericii învăţătoare”[34].

23. Fiind lungă lista mărturiilor marii veneraţii a Bisericii şi a pontifilor pentru sfântul Toma, amintim doar că spre sfârşitul secolului al XIX-lea – mai ales atunci când consecinţele rupturii dintre raţiune şi credinţă erau foarte evidente – de către aceştia a fost propus exemplul şi învăţătura sfântului Toma ca factori de coeziune între credinţă, cultură, viaţă civilă, ca să transpună în viaţă, într-un mod coerent, diversele noutăţi ale timpului.

Scaunul Apostolic a chemat şi încurajat spiritele spre o nouă renaştere a studiilor tomiste. Predecesorii noştri, începând cu Leon al XIII-lea şi cu impulsul puternic dat de el prin enciclica Aeterni Patris, au recomandat iubirea pentru studiul şi învăţătura sfântului Toma, pentru a arăta consonanţa dintre învăţătura acestuia şi revelaţia divină[35], armonia dintre credinţă şi raţiune cu respectarea drepturilor fiecăreia[36] şi faptul că prestigiul recunoscut învăţăturii sale, departe de a suprima emulaţia în căutarea adevărului, mai curând o stimulează şi o ghidează[37]. Pe lângă aceasta, Biserica a preferat învăţătura sfântului Toma, proclamând că ea este învăţătura proprie[38] – fără a intenţiona prin aceasta să afirme că este ilicit să se adere la altă învăţătură cu drept de cetăţenie în Biserică[39] – şi favorizând-o ca urmare a experienţei multiseculare[40]. Chiar şi azi, Doctorul angelic şi învăţătura sa stau la baza formării teologice a celor care sunt chemaţi la misiunea să-i întărească şi să-i încurajeze în credinţă pe fraţii lor[41].

24. Conciliul al II-lea din Vatican l-a recomandat de două ori pe sfântul Toma şcolilor catolice. Într-adevăr, referindu-se la formarea preoţească, a afirmat: „Pentru a lumina cât mai deplin misterele mântuirii, seminariştii vor învăţa să le aprofundeze şi să le coreleze cu ajutorul speculaţiei, sub călăuzirea sfântului Toma”[42]. Acelaşi conciliu ecumenic, în declaraţia despre educaţia creştină, după ce cere şcolilor de grad universitar să aibă grijă ca „examinându-se mai atent noile probleme şi cercetări impuse de progresul actual, să se perceapă în ce fel credinţa şi raţiunea se întâlnesc în unicul adevăr”, afirmă imediat că în acest scop e necesar să se meargă pe urmele doctorilor Bisericii, în special ale sfântului Toma[43]. Este pentru prima dată când un conciliu ecumenic recomandă un teolog, şi acest teolog este sfântul Toma. Cât despre noi, printre altele, este suficient să amintim ceea ce afirmam odată: „Cei cărora le-a fost încredinţată sarcina de a învăţa..., să asculte cu reverenţă de vocea doctorilor Bisericii, printre care un loc deosebit îl ocupă sfântul Toma; atât de mare este, într-adevăr, puterea inteligenţei Doctorului angelic, iubirea sa sinceră pentru adevăr, înţelepciunea în căutarea adevărurilor supreme, în ilustrarea şi combinarea lor într-o coeziune profundă, încât învăţătura sa reprezintă un instrument eficient nu doar pentru punerea în siguranţă a fundamentelor credinţei, ci şi pentru a obţine roadele utile şi sigure ale unui progres sănătos”[44].

25. Suntem întrebaţi dacă sfântul Toma de Aquino care – după cum am mai spus – şi-a lăsat amprenta pe parcursul secolelor, are ceva de oferit şi timpurilor noastre. Mulţi contemporani, mai deschişi ca cei din trecut, fie că neagă, fie că pun la îndoială faptul că mesajul evanghelic îi priveşte şi pe ei. Nici măcar necreştinii nu-şi pun astfel problema. El influenţează încă gândirea multor catolici care confruntă propriile credinţe cu civilizaţia actuală şi cu ceea ce constituie substanţa ştiinţei lor profane. Deseori, obiecţiile sunt formulate în numele criticii moderne a limbajului şi se afirmă cu uşurinţă că fie limbajul, fie vocabularul credinţei, şi-a pierdut transparenţa şi capacitatea de semnificare.

Este suficient să adăugăm că nu este străină de aceste contestaţii repunerea în discuţie a marilor opere în care este sintetizată învăţătura scolastică, şi nici faptul că nu întotdeauna se face o distincţie clară între credinţă şi operele teologice. Într-adevăr, acelaşi limbaj al teologiei scolastice, întrucât este legat de filosofia antică şi interpretat după principii învechite, desigur proprii lumii şi condiţiilor umane, dar mult diferite de ale noastre, este deseori considerat drept inacceptabil şi incoprehensibil. Nici nu ar putea fi astfel – după cum se crede – întrucât ştiinţele, tehnica, relaţiile sociale, cultura, viaţa politică etc., au determinat profunde transformări, transformări ce au avut loc la nivelul procesului raţional de gândire în legătură cu modul de abordare din punct de vedere filosofic al problemelor şi de examinare a credinţei cu forţe umane. Sistemele teologice de atunci nu mai găsesc în cultura modernă corespondenţa dintre lucruri cu ajutorul cuvintelor la care apelau autorii şi oamenii epocii pentru a le desemna. Rezultă de aici că, apropiată de o altă mentalitate, care este proprie epocii medievale, gândirea teologică a sfântului Toma – ca şi cea a altor autori din epoca scolastică – a devenit oarecum dificilă şi cere timp şi efort de la cel care vrea să se familiarizeze cu ea şi, aproape mereu, rămâne rezervată doar specialiştilor. Conştient de această evoluţie, recentul conciliu ecumenic şi-a propus să aprofundeze, dintr-o perspectivă nouă, reflecţia sa despre Biserică, care avea intenţia de a se examina pe sine într-o lume foarte deschisă la noutăţi. Este drept, din această cauză, să afirmăm că sfântul Toma va fi înscris printre cei care, în loc să răspândească credinţa şi adevărul creştin le împiedică?

Ignorând această problemă şi însemnătatea ei, ar semnifica să trădăm spiritul sfântului Toma, care tinde mereu să descopere noi izvoare de înţelepciune. Suntem convinşi că şi astăzi el ar fi cel care descoperă tot ceea ce-l schimbă pe om – condiţiile, mentalitatea şi comportamentul acestuia. Cu siguranţă, el s-ar bucura de toate mijloacele contemporane pentru a vorbi despre Dumnezeu într-un mod mai demn şi mai convingător ca în trecut, fără a se îndepărta de acea siguranţă calmă şi nobilă pe care doar credinţa o poate da intelectului uman.

Deşi fii ai Bisericii, intelectualii, inclusiv profesorii şi cercetătorii disciplinelor sacre, conştienţi mai mult ca niciodată de importantele şi imensele transformări survenite şi de necesitatea de a confrunta cu seriozitate prezentul cu ceea ce în decursul secolelor a fost considerat sufletul creştinismului, sunt mai puţin dispuşi să asculte de sfântul Toma. De aceea, pare oportun ca elogiului meritat pe care i-l aducem acestui geniu să adăugăm unele consideraţii referitoare la folosirea corectă a operei sale, necesare pentru a-i reînvia spiritul şi gândirea.

26. Să nu se creadă, cum se întâmplă deseori, că învăţătura scolastică poate fi uşor accesibilă, după cum a fost în decursul secolelor. Nu este suficient să fie reluată material această învăţătură cu formulele, problemele, modul de expunere, care erau folosite odată în tratarea chestiunilor asemănătoare. Reluate în acest mod, nu doar că ar denatura învăţătura adevărată a autorului, dar i-ar compromite înţelegerea, necesară îndeosebi timpului nostru, şi chiar ar putea distruge acei germeni ai ideilor pe care intelectul este chemat să le dezvolte.

Cu toate acestea, cercetătorii şi învăţătorii de teologie să se străduiască, cu promptitudine, ca învăţătura Doctorului angelic să poată fi înţeleasă în vitalitatea sa chiar şi în afara şcolii. În măsura în care pot, să fie ghizi pentru cei care nu au posibilitatea să aprofundeze această învăţătură, pentru cei care au nevoie să-i studieze trăsăturile de bază, echilibrul şi, mai ales, spiritul care a făurit şi a umplut toate operele sale. În mod firesc, această operă de acomodare a moştenirii scolastico-tomiste la condiţiile actuale va fi îndeplinită urmând ampla perspectivă indicată de Conciliul al II-lea din Vatican în acelaşi fragment citat mai sus din Optatam totius nr. 16: este necesar ca teologia dogmatică să fie mereu hrănită din interior de bogăţia Sfintei Scripturi, să fie deschisă faţă de ajutorul Sfinţilor Părinţi din Orient şi Occident, să fie mai atentă faţă de istoria dogmei, să adere tot mai mult la viaţa Bisericii şi la liturgia acesteia, să fie mai sensibilă faţă de problemele concrete ale omului în împrejurările mereu schimbătoare.

27. O altă obligaţie le revine celor care, în aceste timpuri, doresc să fie discipoli ai sfântului Toma: este necesar să fie examinate acele lucruri care astăzi îi interesează mult pe cei care se străduiesc să capete o înţelegere mai bună a credinţei, înţelegere fără de care nu s-ar putea impresiona şi atrage spiritele. Într-adevăr, dacă nu se examinează profund gândirea contemporană, nu se poate distinge, cu atât mai puţin expune – reliefând, printr-o comparaţie corespunzătoare, diferenţele şi afinităţile – unul sau altul dintre argumentele la care se ajunge şi pe care teologia le luminează în profunzime.

Se dăunează grav adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu şi a omului dacă se ignoră noile forme ale învăţăturii şi se încadrează mintea în limitele trecutului; acelaşi lucru se întâmplă când se resping a priori învăţăturile marilor doctori, şi se preferă hrana din cele contemporane, de multe ori înşelătoare.

Adevăraţii discipoli ai sfântului Toma niciodată nu au omis necesitatea instituirii acestei confruntări. Într-adevăr, mulţi dintre ei, specialişti în Sfânta Scriptură, filosofie, istorie, antropologie, ştiinţe naturale, economice şi sociale, dau mărturie prin operele lor că şi din acest punct de vedere datorează mult marelui Doctor.

28. Acestor două considerente îl adăugăm pe al treilea: necesitatea de a căuta, sub forma unui dialog permanent, o comuniune vitală cu sfântul Toma. Într-adevăr, el se prezintă timpului nostru ca un maestru al unui mod eficient de gândire în cercetarea originii a ceea ce este esenţial, în primirea adevărului cu suflet umil şi bine dispus, indiferent din ce parte ar veni, oferind astfel un exemplu special cum ar trebui să se relaţioneze între ele comorile şi cerinţele supreme ale minţii umane cu realităţile profunde conţinute în cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, el ne învaţă să fim inteligenţi în credinţă, să fim cufundaţi în ea, să fim curajoşi. În acest mod se verifică o ulterioară creştere a raţiunii, pentru că inteligenţa, punându-se în slujba tuturor, mici sau mari, cărora teologul le este frate prin credinţă, prin misiunea sa spirituală şi prin gloria care îi vine de la Dumnezeu, scoate din această slujire onoare din onoare, lumină din lumină.

29. După cum am spus mai sus, pentru a fi astăzi un discipol fidel al sfântului Toma, nu este suficient să se facă, cu mijloacele şi în condiţiile timpului nostru, ceea ce el a făcut în timpul său. Mulţumindu-se doar să-l imite, cu greu cineva ar putea să ajungă la un rezultat pozitiv, sau, şi mai puţin, să ofere Bisericii şi lumii acel ajutor luminos de care au nevoie. Într-adevăr, nu se poate vorbi de o fidelitate adevărată şi rodnică dacă nu se primesc din mâinile sfântului Toma principiile sale, care sunt tot atâtea faruri ce luminează cele mai importante probleme ale filosofiei şi contribuie la o mai bună înţelegere a credinţei în aceste timpuri ale noastre şi, de asemenea, ideile fundamentale ale sistemului său şi noţiunile sale abundente. Doar astfel, învăţătura sfântului Toma, pusă în corelaţie cu progresul ştiinţelor profane, va cunoaşte – printr-un schimb reciproc – o creştere vitală tot mai rodnică. După cum a scris recent un teolog ilustru, membru al Colegiului cardinalilor: „Cel mai bun mod de a-l onora pe sfântul Toma este de a ne lăsa pătrunşi neîncetat de adevărul pe care el a dorit să-l slujească şi, pe cât e posibil, să-i evidenţiem capacitatea de a primi descoperirile pe care, datorită progresului timpului, le-a obţinut intelectul uman”[45].

30. Toate acestea reprezintă ceea ce sfântul Toma a făcut într-un mod minunat şi pe care noi am crezut că trebuie să le amintim cu ocazia acestui jubileu, cu speranţa fermă că va fi de folos Bisericii. Totuşi, nu dorim să încheiem această scrisoare fără să readucem în memorie faptul că sfântul Doctor – după cum povesteşte primul său biograf – a atras mai mulţi discipoli la iubirea ştiinţei decât oricare altul nu doar prin claritatea învăţăturii sale[46], ci şi printr-o sfinţenie uimitoare, demnă să fie imitată de către contemporanii şi urmaşii săi. Este suficient să ne referim la cuvintele faimoase pe care le-a pronunţat în momentul încheierii scurtului său pelerinaj terestru şi care sunt ca o încoronare demnă a vieţii sale: „Eu te primesc, o, preţ al răscumpărării sufletului meu, te primesc, o, viatic al pelerinajului meu. Din iubire pentru tine eu am studiat, am vegheat, am muncit. Te-am predicat şi învăţat; nu am spus niciodată nimic împotriva ta. Şi dacă totuşi uneori am spus, am făcut-o din neştiinţă, fără să perseverez în mintea mea. Lucrurile pe care le-am spus mai puţin corect despre acest şi alte sacramente, le încredinţez pe deplin corectării Sfintei Biserici Romane, în ascultare faţă de care trec din această viaţă”[47].

Cu siguranţă, pentru că a fost un sfânt – „cel mai sfânt între învăţaţi şi cel mai învăţat între sfinţi” după cum s-a spus despre el[48] – predecesorul nostru, Leon al XIII-lea, nu doar că l-a propus drept ghid şi maestru, ci la proclamat patron al tuturor şcolilor catolice de orice gen şi grad[49], titlu pe care noi suntem bucuroşi să-l confirmăm. Aşadar, dorind ca de la acest fericit jubileu al unui om atât de mare, să se obţină roade bogate nu doar pentru Ordinul Fraţilor Predicatori, ci şi pentru avantajul şi progresul întregii Biserici, îţi oferim cu bunăvoinţă ţie, iubit fiu, confraţilor tăi şi tuturor învăţătorilor şi elevilor şcolilor bisericeşti, care corespund aşteptărilor noastre, binecuvântarea apostolică drept garanţie a luminii şi puterii cereşti.

Dată la Roma, în „Sfântul Pentru”, la 20 noiembrie 1974, anul al doisprezecelea al pontificatului nostru.

Paul al VI-lea

(Traducere de Petrică Ciobanu)

[1] Paul al VI-lea, „Discurs adresat Comitetului de promovare al «Index Thomisticus»”, L’Osservatore Romano, 20-21 mai 1974.

[2] Paul al VI-lea, „Alocuţiune la Congresul «Sfântul Toma la al VII-lea centenar de la moarte»”, L’Osservatore Romano, 22-23 aprilie 1974.

[3] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Studiorum Ducem (29 iunie 1923); J. J. Berthier, Sanctus Thomas Aquinas «Doctor Communis» Ecclesiae, Roma 1914, 177 ş.u.; J. Kock, „Philosophische und theologische Irrtumlisten von 1270-1329”, Mélanges Mandonnet, II, nr. 2, Paris 1930, 328; J. Ramirez, De auctoritate doctrinali S. Thomae Aquinatis, Salamanca 1952, 35, 107.

[4] Cf. M. Cordovani, „San Tommaso nella parola di S. S. Pio XI”, Angelicum VI (1929), 10.

[5] Pius al XI-lea, Scris. enc. Studiorum Ducem.

[6] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 21, a. 4, ad 3.

[7] Pius al XII-lea, Litt. apost. Ad Deum per rerum naturae: AAS 34 (1942), 89-91.

[8] Cf. M. D. Chenu, Introduction à l’étude de Saint Thomas d’Aquin, Paris 1950, 183 ş.u.

[9] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 94, a. 2.

[10] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 1, a. 8, ad 2.

[11] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 24, a. 3, ad 2.

[12] Rom 11,18.

[13] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 1, a. 10, ad 3.

[14] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, a. 10: 1. c.

[15] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q, 1, a. 10. Este de notat ceea ce scrie sfântul Toma în opusculul Symbolum Apostolorum Expositio, a. 9, referitor la Biserica romană: „Dominus dixit… «Non praevalebunt». Et inde est quod sola Ecclesia Petri (in cuius partem venit tota Italia, dum discipuli mitterentur ad praedicandum) semper fuit firma in fide: et cum in aliis partibus vel nulla fides sit, vel sit commixta multis erroribus, Ecclesia tamen Petri et fide viget, et ab erroribus munda est. Nec mirum, quia Dominus dixit Petro (Lc 22,32): «Ego rogavi pro te, Petre, ut non deficiat fides tua»”.

[16] Guillelmo de Tocco, „Vita S. Thomae Aquinatis”, în D. Prümmer, ed., Fontes vitae S. Thomas Aquinatis, II, Saint-Maximin 1929, 81.

[17] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 109, a. 1, ad 1.

[18] Cf. Toma de Aquino, Expositio super librum Boethii de Trinitate, pars 4, q. 2, a. 3 ad 8; Idem, Summa Theologiae, I, q. 1, a. 8, ad 2: „Argumentum ab auctoritate fidei est firmissimum, sed ab auctoritate humana est debilissimum”. Alt text din care rezultă atitudinea neservilă, nici pur istoricistă sau ecletică, dar, în mod sănătos, critică a sfântului Toma în filosofie: „Studium philosophiae non est ad hoc quod sciatur quid homines senserint, sed qualiter se habeat veritas rerum”: Idem, In librum Aristotelis de coelo et mundo commentarium, I, lect. XXII; Idem, Tractatus de spiritualibus creaturis, a. 10, ad 8.

[19] Cf. Étienne Gilson, L’esprit de la philosophie médiévale, I, Gifford Lectures, Paris 1932, 42; Idem, Le Thomisme. Introduction à la philosophie de Saint Thomas d’Aquin, Paris 1965⁶; F. van Steenberghen, Le mouvement doctrinal du XI^e au XIV^e siècle, în Fliche-Martin, Histoire de l’Eglise, XIII, 270.

[20] Cf. Toma de Aquino, In XII Libros Metaphisicorum Aristotelis Expositio, II, lect. I.

[21] Cf. Toma de Aquino, In XII Libros Metaphisicorum Aristotelis Expositio, II, lect. I.

[22] Cf. Toma de Aquino, Summa contra Gentiles, L, 3, nr. 48.

[23] Cf. Toma de Aquino, In Symbolum Apostolorum Expositio, a. 1: „Nullus philosophorum ante adventum Christi cum toto conatu suo potui tantum scire de Deo et de necessariis ad vitam aeternam, quantum post adventum Christi scit vetula per fidem”.

[24] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 8, a. 7; Guillelmo de Tocco, „Vita S. Thomae Aquinatis”, 102-103, 104-105, 108.

[25] Guillelmo de Tocco, „Vita S. Thomae Aquinatis”, 105-106; cf. J. Pieper, Einführung zu Thomas von Aquin, München 1958, 172 ş.u.

[26] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 8, a. 7.

[27] Cf. J. Pieper, Einführung zu Thomas von Aquin, 69.

[28] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Aeterni Patris (4 august 1879).

[29] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1366, par. 2; can. 589, par. 1.

[30] Cf. Toma de Aquino, Quaestiones disputatae de veritate, q. 1, a. 1.

[31] Discorsi di Pio XI, I, Torino 1960, 668-669.

[32] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Aeterni Patris.

[33] In festo S. Thomae Aquinatis, II Noct., IV Resp.; cf. J. Pieper, Einführung zu Thomas von Aquin, 116.

[34] Pius al XI-lea, Scris. enc. Studiorum Ducem. Este de notat ceea ce sfântul Toma scria despre raportul dintre doctorii Bisericii (şi teologi) şi magisteriu: „Ipsa doctrina Catholicorum Doctorum ab Ecclesiae auctoritatem habet: unde magis standum est auctoritati Ecclesiae quam auctoritati vel Augustini vel Hieronymi vel cuiuscumque Doctoris”: Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 10, a. 12.

[35] Pius al XII-lea, Scris. enc. Humani Generis (12 august 1950).

[36] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Aeterni Patris.

[37] Cf. Pius al XII-lea, Discurs adresat elevilor seminariilor, colegiilor şi institutelor clerului secular şi regular din Roma (24 iunie 1939): AAS 31 (1939), 247.

[38] Benedict al XV-lea, Scris. enc. Fausto appetente die (29 iunie 1921).

[39] Cf. Pius al XII-lea, Discurs cu ocazia celui de-al patrulea centenar al fondării Universităţii Pontificale Gregoriana (17 octombrie 1953): AAS 45 (1953), 685-686.

[40] Pius al XII-lea, Scris. enc. Humani Generis.

[41] Codex Iuris Canonici, can. 1366, par. 2.

[42] Conciliul al II-lea din Vatican, Decret privind formarea preoţească Optatam totius (=OT), 16.

[43] Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţie despre educaţia creştină
Gravissimum educationis (=GE), 10.

[44] Paul al VI-lea, Discurs adresat superiorilor, profesorilor şi elevilor de la Pontificia Universita Gregoriana (12 martie 1964): AAS 56 (1964), 365.

[45] Charles Journet, Actualité de saint Thomas, Paris-Bruxelles 1973.

[46] Guillelmo de Tocco, „Vita S. Thomae Aquinatis”, 81.

[47] Guillelmo de Tocco, „Vita S. Thomae Aquinatis”, 132.

[48] Cf. Discorsi di Pio XI, I, 783.

[49] Leon al XIII-lea, Litt. apost. Cum hoc sit (4 august 1880).