Studiorum ducem

Scrisoare enciclică a Sanctităţii Sale Papa Pius al XI-lea (29 iunie 1923)

Tuturor venerabililor fraţi, patriarhilor, primaţilor, arhiepiscopilor, episcopilor şi altor ordinari locali care se află în har şi comuniune cu Scaunul apostolic, cu ocazia celui de al şaselea centenar al canonizării sfântului Toma de Aquino

Venerabili fraţi, salutare şi binecuvântare apostolică.

Prin recenta scrisoare apostolică [Officiorum omnium din 1 august 1922] confirmam ceea ce era deja stabilit de Dreptul canonic şi declaram că sfântul Toma ar trebui să fie considerat principalul ghid în studiul disciplinelor superioare.

Apropiindu-se ziua în care se împlinesc şase sute de ani de când el a fost trecut în rândul sfinţilor, ni se prezintă o fericită ocazie de a face să pătrundă, cât mai mult posibil, acest lucru în sufletele tuturor şi să le arătăm în ce mod ar putea profita învăţământul de pe urma acestui mare Maestru. Căci adevărata ştiinţă şi pietatea care însoţeşte toate virtuţile sunt unite între ele într-un mod minunat; şi fiind Dumnezeu însuşi adevărul şi bunătatea, cu siguranţă că nu ar fi suficient pentru gloria lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor – scopul principal şi specific al Bisericii – ca slujitorii sacri să fie bine instruiţi în cunoaşterea lucrurilor dacă acestea nu ar fi, de asemenea, însoţite din abundenţă de aceleaşi virtuţi. Această coeziune dintre învăţătură şi pietate, dintre erudiţie şi virtute, dintre adevăr şi iubire a fost cu adevărat excepţională la Doctorul angelic, care a fost asemănat cu soarele, pentru că, în timp ce revărsa în minte lumina ştiinţei, aprindea în voinţă flacăra virtuţii.

Se pare că Dumnezeu, izvorul oricărei sfinţenii şi înţelepciuni, a dorit să arate prin Toma cum aceste două lucruri se ajută reciproc, adică cum exerciţiul virtuţilor dispune spre contemplarea adevărului şi, cum la rândul său, meditaţia făcută cu grijă purifică şi perfecţionează aceleaşi virtuţi. Cel care trăieşte într-un mod integru şi curat şi, cu ajutorul virtuţilor, pune frâu pasiunilor sale, fiind absolut liber de orice impediment, poate să-şi înalţe spiritul spre realităţile cereşti mult mai uşor şi să se ancoreze mai bine în misterele divinităţii, urmând cuvintele sfântului Toma: „Mai întâi viaţa şi apoi învăţătura, pentru că viaţa conduce spre cunoaşterea adevărului”[1]. Dacă omul va studia pentru cunoaşterea lucrurilor supranaturale, se va simţi stimulat să trăiască mai perfect; o asemenea ştiinţă, a cărei frumuseţe l-ar răpi şi l-ar captiva, nu o va numi niciodată aridă şi inertă, dar activă în gradul cel mai înalt.

Acestea sunt, venerabili fraţi, învăţăturile pe care ni le oferă acest solemn jubileu; dar pentru a le evidenţia mai bine, credem că trebuie să vorbim pe scurt despre sfinţenia şi învăţătura lui Toma de Aquino şi să arătăm ce avantaje pot fi scoase dintr-o asemenea învăţătură fie de întregul ordin sacerdotal, în special de cei tineri, fie de întregul popor creştin.

Sfântul Toma a avut toate virtuţile morale în cel mai înalt grad şi astfel asociate şi conexe între ele încât, după cum o spune el însuşi, se uneau în iubirea „care dă formă acţiunilor tuturor virtuţilor”[2]. Dacă mai apoi vom căuta caracteristicile proprii şi particulare ale acestei sfinţenii, vom găsi mai întâi acea virtute prin care sfântul Toma se asemănă cu natura angelică – castitatea – prin care el a fost învrednicit să fie încins de către îngeri cu o centură mistică, pe care el a păstrat-o intactă în atâtea primejdii. Acestei curăţii perfecte i-a adăugat renunţarea la bunurile pământeşti şi dispreţul pentru onoruri; este ştiut cum el a învins, cu o perseverenţă constantă, încăpăţânarea rudelor sale, care voiau cu orice preţ să-l reţină în viaţa agitată a lumii; şi cum mai târziu, fiindu-i oferite de către Pontiful Suprem ordinele sacre, l-au implorat să nu-şi impună acea povară, atât de plăcută lui. Dar elementul caracteristic al sfinţeniei sfântului Toma e ceea ce a fost numit de Paul „cuvântul înţelepciunii”[3], această alianţă între cele două înţelepciuni – dobândită şi supranaturală, după cum au fost numite; nimic mai bine nu se armonizează cu acestea ca umilinţa, iubirea pentru rugăciune şi pentru Dumnezeu.

Cât despre umilinţă, virtute pe care sfântul Toma a pus-o la baza tuturor virtuţilor sale, aceasta s-a manifestat în toate activităţile vieţii de zi cu zi, în obedienţa faţă de un frate laic. Nu mai puţin o putem constata din lectura operelor sale, din care emană un sentiment de respect pentru Părinţii Bisericii; şi „pentru că i-a venerat profund pe sfinţii doctori care l-au precedat, a moştenit, într-un fel, inteligenţa tuturor”[4].

Acelaşi lucru se observă cu claritate şi din faptul că a folosit, pentru triumful adevărului, toate resursele inteligenţei sale divine, fără a căuta propria slavă. Şi astfel, pe când filozofii se ocupă doar de propria lor faimă, Toma, în învăţătura sa, caută să dispară pentru a face să strălucească lumina adevărului divin. Cu toate acestea, umilinţa sa, alături de castitatea inimii despre care am vorbit, şi cu perseverenţa în rugăciune, confereau sufletului său o docilitate care-l deschidea şi-l făcea să urmeze inspiraţia şi lumina Duhului Sfânt, principiul contemplaţiei. Pentru a cere de la Dumnezeu aceste haruri, el se priva deseori de orice hrană, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi, din când în când, cu elanul pietăţii sale native, îşi sprijinea capul de tabernacolul Preasfântului Sacrament şi îşi îndrepta continuu privirea şi sufletul îndurerat spre imaginea lui Isus Răstignit, care era pentru el cartea supremă din care, după cum i-a mărturisit prietenului său, sfântul Bonaventura, a învăţat tot ceea ce ştia. Într-adevăr se poate spune şi despre sfântul Toma ceea ce s-a spus despre sfântul părinte şi legislator Dominic că niciodată nu a vorbit decât despre şi cu Dumnezeu.

Şi întrucât era obişnuit să-l contemple pe Dumnezeu ca fiind cauza primă şi scopul ultim al tuturor lucrurilor, i-a fost uşor să urmeze atât în a sa „Summa Theologiae”, cât şi în viaţă, cele două înţelepciuni pe care le-am amintit şi pe care el însuşi le defineşte astfel: „Prin înţelepciunea dobândită prin studiul uman se capătă o judecată dreaptă despre lucrurile divine conformă cu folosirea perfectă a raţiunii. Dar există şi o alta care este darul cerului şi care judecă despre lucrurile divine printr-o conaturalitate sigură cu acestea. Şi aceasta este darul Duhului Sfânt, care îl face pe om perfect în cele divine şi acesta nu doar că le înţelege, ci le şi simte”[5].

Însoţită de alte daruri ale Duhului Sfânt, această înţelepciune care emană de la Dumnezeu, trebuie să crească mereu „după cum ne spune prima poruncă: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima», pentru că din toată inima înseamnă şi perfect. Iubirea, după cum spune Apostolul, este scopul Legii[6]; dar nu scopului i se pun limite, ci mijloacelor care conduc la el”[7]. Din această cauză, perfecţiunea iubirii este inclusă în Lege; pentru că ea este scopul spre care, conform condiţiei lor trebuie să tindă toate. Şi întrucât „rezultatul propriu al iubirii este ca omul să aspire spre Dumnezeu, unindu-şi inima cu el, pentru ca el să nu mai trăiască pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu”[8], vedem cum în Toma iubirea divină, împreună cu cele două înţelepciuni, a crescut necontenit, până la a-l face să uite definitiv de sine. Astfel, fiindu-i spuse de către Isus răstignit: „Toma, ai scris bine despre mine. Ce răsplată vrei să primeşti de la mine pentru munca ta?”, el i-a răspuns: „Doamne nimic altceva decât pe tine”. De asemenea, stimulat de iubire, s-a dedicat asiduu slujirii aproapelui, scriind opere de o mare valoare, ajutându-i pe fraţi în muncile lor, renunţând la hainele sale pentru a-i îmbrăca pe cei săraci şi chiar redând sănătatea celor bolnavi, cum a fost cazul unei femei bolnave, care, atingându-i poala hainei în Bazilica din Vatican unde el predica cu ocazia Paştelui, s-a tămăduit de o hemoragie puternică.

Şi unde se găseşte mai clar ca la Doctorul angelic acest „cuvânt al înţelepciunii” lăudat de sfântul Paul? Prin învăţătura sa nu doar că a luminat minţile oamenilor, ci, depunând toate eforturile, a trezit în inimi dorinţa pentru iubirea lui Dumnezeu, cauză a oricărui lucru. „Iubirea lui Dumnezeu, afirma el cu tandreţe, e cea care revarsă şi creează bunătatea în fiinţe”[9] şi nu a cunoscut odihnă până când, analizând fiecare mister, nu a arătat această revărsare a bunătăţii divine. „Astfel, prin natura sa, binelui suprem i se cuvine să se reverse într-un grad suprem, şi acest lucru l-a făcut în gradul maxim Dumnezeu prin Întrupare”[10]. Însă nimic nu arată mai clar puterea geniului şi a iubirii sale ca oficiul Preasfântului Sacrament: iubirea pe care a avut-o întreaga viaţă pentru Euharistie se reflectă în aceste cuvinte rostite pe patul de moarte în momentul primirii sfântului Viatic: „Eu te primesc, preţ al răscumpărării sufletului meu; din iubire pentru tine eu am studiat, am vegheat, am muncit”.

După această scurtă introducere despre marile virtuţi ale sfântului Toma, se va înţelege mai uşor preeminenţa învăţăturii sale, care, în cadrul Bisericii, se bucură de o mare autoritate. Predecesorii noştri au elogiat-o mereu prin laude unanime.

Pe când încă era viu, a primit o scrisoare de la Alexandru al IV-lea, în care papa nu ezită să-i scrie: „Iubitului nostru fiu Toma de Aquino, eminent prin nobleţea sângelui şi strălucirea virtuţilor, căruia harul lui Dumnezeu i-a oferit tezaurul ştiinţei Scripturilor”. După moartea sa, Ioan al XXII-lea, voind să-i consfinţească nu doar virtuţile, ci şi învăţătura, în cadrul unei alocuţiuni consistoriale, le-a spus cardinalilor aceste cuvinte memorabile: „El a putut umple de lumină Biserica mai mult decât toţi ceilalţi doctori şi într-un an poţi profita mai mult de pe urma lecturii scrierilor sale decât a-i face-o studiind toată viaţa doctrina celorlalţi teologi”.

Faima inteligenţei sale profunde şi a ştiinţei supraumane a făcut ca sfântul Pius al V-lea să-l înscrie în rândul doctorilor şi să-i consacre titlul de „angelic”. Pe de altă parte, există indiciu mai clar care ar demonstra stima înaltă pe care i-o acordă Biserica acestui Doctor ca faptul că Părinţii Conciliului tridentin nu au dorit să depună deschise pe altar decât două cărţi din care să se inspire în dezbaterile lor – Sfânta Scriptură şi „Summa Theologiae”?

Şi pentru a nu trece în revistă nenumăratele documente ale Scaunului Apostolic care se referă la acest subiect, vom aminti faptul, care este pentru noi o moştenire preţioasă, că Leon al XIII-lea, prin hotărârile sale repetate, a repus în valoare învăţătura sfântului Toma; meritul care îi revine ilustrului nostru predecesor este acela că, după cum am spus şi altă dată, deşi nu a fost autorul atâtor hotărâri şi acte strălucitoare, acest gest al său a devenit nemuritor.

Papa Pius al X-lea, de venerabilă memorie, i-a urmat exemplul, mai ales prin Motu proprio „Angelici doctoris”, în care găsim acest magnific elogiu: „După fericita moarte a sfântului Doctor, în Biserică nu s-a ţinut vreun conciliu la care el să nu fie prezent prin învăţătura sa preţioasă”. Mai aproape de noi, Benedict al XV-lea, predecesorul nostru regretat, nu odată a dat dovadă de aceleaşi sentimente; lui îi revine onoarea promulgării Codului de drept canonic în care au fost consacrate „metoda, învăţătura şi principiile” Doctorului angelic[11].

Cât despre noi, găsim justificate aceste omagii magnifice aduse acestui geniu cu adevărat divin, a cărui învăţătură, după cum o demonstrează atâtea documente, Biserica şi-a însuşit-o. Şi întrucât nu ar fi posibil de reluat toate considerentele adoptate de predecesorii noştri referitor la acest subiect, ar fi suficient să arătăm că Toma a scris şi a trăit animat de un spirit supranatural, iar scrierile sale, în care se găsesc formulate principiile şi legile tuturor ştiinţelor sacre, sunt de natură universală.

Tratând în scrierile sale despre realităţile divine, a dat teologilor un exemplu prealuminat de relaţie strânsă care trebuie să existe între sentimentele sufleteşti şi studiu. Şi precum nu se poate spune despre un om că ar cunoaşte profund o ţară îndepărtată dacă nu a trăit acolo un timp, la fel nimeni nu poate să dobândească o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu prin cercetare ştiinţifică dacă nu trăieşte intim unit cu el. Într-adevăr, întreaga teologie a sfântului Toma ne conduce să trăim în intimitatea lui Dumnezeu. Copil la Montecassino, nu înceta să se întrebe „Cine este Dumnezeu?” La fel şi cărţile scrise de dânsul referitor la crearea lumii, la om, la legi, la virtuţi şi sacramente, toate vorbesc despre Dumnezeu ca autor al mântuirii veşnice.

De asemenea, când examinează cauzele sterilităţii studiilor – curiozitatea, dorinţa nestăpânită de a cunoaşte, încetineala minţii, teama de efort şi perseverenţă – el nu găseşte să le opună lor decât un remediu: pasiunea pentru muncă alimentată de pietatea ferventă care derivă din viaţa spiritului.

Flacăra triplă care orientează studiile sacre – raţiunea dreaptă, credinţa profundă şi darurile Duhului Sfânt prin care este perfecţionată inteligenţa – nu a strălucit niciodată mai puternic ca la sfântul Toma. După ce a folosit în rezolvarea unei probleme dificile toate resursele inteligenţei sale, implora, prin post şi rugăciuni umile, soluţia de la Dumnezeu care îi asculta cu atâta plăcere şi bunătate rugăciunile, încât îi trimitea uneori pe principii apostolilor ca să-l lumineze.

Nu este de mirare că apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale, el atinsese un grad de contemplaţie atât de înalt, încât tot ce a scris i se părea nu altceva decât paie şi spunea că nu mai poate dicta nimic mai mult; el nu avea altă dorinţă decât viaţa veşnică şi nu aspira decât spre Dumnezeu. Aceasta este, după cum învaţă chiar sfântul Toma, rodul principal care trebuie obţinut din studiile sacre: o mare iubire de Dumnezeu şi o dorinţă imensă pentru realităţile veşnice.

Arătând prin exemplul său cum trebuie să ne comportăm în studiul diferitor ştiinţe, Toma stabileşte principiile solide şi definitive ale fiecăreia dintre ele. Mai întâi de toate, cine explică mai bine ca el necesitatea şi natura filozofiei, părţile ei şi importanţa acestora? Iată cu câtă perspicacitate arată el armonia şi consensul dintre membrele care formează corpul acestei ştiinţe: „Înţeleptului îi revine să orânduiască. Prin urmare, înţelepciunea este, în primul rând, o perfecţiune a raţiunii, a cărei funcţie este de a cunoaşte ordinea; întrucât forţele senzitive cunosc anumite lucruri în mod absolut, raportul dintre ele nu este cunoscut decât de intelect şi raţiune. Astfel, ştiinţele se diferenţiază prin ordinea diversă, a cărei analiză ţine de raţiune. Ordinea pe care raţiunea, examinând-o, o produce în actul ei propriu ţine de filozofia raţională (sau logica), care analizează ordinea dintre părţile unui discurs, la fel ca şi ordinea principiilor, fie între ele, fie între ele şi concluzie. Filozofia naturală (sau fizica) analizează ordinea pe care raţiunea umană o sesizează, dar nu o creează; de aceea prin filozofia naturală înţelegem şi metafizica. Ordinea acţiunilor voluntare este domeniul filozofiei morale, divizată, la rândul ei, în trei părţi: prima examinează acţiunile individului raportate la finalitate şi se numeşte «etica individuală»; a doua studiază operaţiile din cadrul grupului domestic şi se numeşte «economia»; a treia se ocupă de viaţa cetăţii şi se numeşte «politica»”[12]. Toate aceste părţi ale filozofiei au fost tratate de sfântul Toma cu sârguinţă, fiecare cu propria metodă, începând cu cele ce sunt mai apropiate de raţiunea umană, urcând treptat spre cele mai îndepărtate, ajungând până la „culmea supremă a tuturor lucrurilor”[13].

Învăţătura lui Toma referitoare la puterea şi valoarea intelectului uman, este de necontestat. „În mod natural, intelectul nostru cunoaşte fiinţa şi lucrurile care prin sine sunt fiinţe ca atare şi pe această cunoaştere se fondează cunoaşterea principiilor prime”[14]. Această învăţătură stârpeşte din rădăcină erorile şi teoriile recente care neagă intelectului capacitatea de a percepe fiinţa, ci doar impresia subiectivă, erori din care a luat naştere agnosticismul şi pe care, cu forţă, le-a condamnat enciclica „Pascendi”.

Argumentele prin care sfântul Toma demonstrează existenţa lui Dumnezeu şi faptul că doar el este „Esse ipsum subsistens” sunt şi azi, ca şi în evul mediu, probele cele mai solide ale acestor adevăruri. Ele confirmă cu claritate dogmele Bisericii proclamate de Conciliul din Vatican şi interpretate atât de magnific de către Pius al X-lea prin următoarele cuvinte: „Dumnezeu, ca principiu şi finalitate a tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine şi chiar demonstrat cu lumina naturală a raţiunii, din lucrurile create, adică din operele vizibile ale creaţiei, la fel cum din efecte poate fi cunoscută cu certitudine cauza”[15]. Metafizica sa, care a fost până astăzi de multe ori ţinta criticilor nedrepte, păstrează şi acum acea strălucire de aur care nu poate fi atacată de niciun acid, îşi păstrează întreaga sa forţă şi splendoare. Pe bună dreptate, predecesorul nostru a afirmat: „Îndepărtarea de Toma de Aquino, mai ales în metafizică, nu poate fi fără mari prejudicii”[16].

Cu siguranţă, cea mai nobilă dintre ştiinţele umane este filozofia, dar, în ordinea stabilită de Providenţă, nu se poate spune că ea se află deasupra altor ştiinţe, întrucât ea nu îmbrăţişează universalitatea lucrurilor. Chiar la începutul lucrărilor „Summa contra Gentiles” şi „Summa Theologiae”, sfântul Doctor oferă o altă ordine a lucrurilor, superioară naturii, care depăşeşte puterile raţiunii şi pe care omul, fără darul revelaţiei divine, nu ar fi cunoscut-o niciodată. Acesta este domeniul credinţei, a cărei ştiinţă se numeşte „teologie”, care va fi cu atât mai perfectă, cu cât vor fi cunoscute mai profund izvoarele credinţei, având un spirit filozofic mai larg şi mai înalt. Nu există niciun dubiu că teologia a fost purtată de către sfântul Toma spre cea mai înaltă perfecţiune, în care se poate găsi o cunoaştere absolut perfectă a realităţilor divine şi o inteligenţă miraculos dispusă spre filozofare. De aceea, nu atât pentru învăţătura sa filozofică, cât pentru opera sa teologică, sfântul Toma este pentru şcolile noastre maestrul principal. Într-adevăr, nu există nicio parte a teologiei în care el să nu fi arătat bogăţia extraordinară a minţii sale. Mai întâi, a pus pe fundamentele sale veritabile apologetica, făcând distincţia clară dintre adevărurile raţionale şi cele ale credinţei, între ordinea naturală şi cea supranaturală. De asemenea, pentru a defini posibilitatea cunoaşterii anumitor adevăruri ale credinţei prin lumina raţiunii, necesitatea morală a unei revelaţii divine pentru a le cunoaşte cu certitudine şi fără eroare, precum şi necesitatea absolută a unei revelaţii pentru cunoaşterea misterelor, Conciliul din Vatican nu foloseşte decât argumentele luate din Toma, care doreşte ca orice apologet al învăţăturii creştine să se conducă de următorul principiu: „Nu este uşor de a adera la adevărurile de credinţă, întrucât ele sunt deasupra raţiunii”[17]. Prin urmare, el arată că, deşi adevărurile de credinţă sunt ascunse şi obscure, motivele care-l conduc pe om la credinţă sunt clare şi evidente, întrucât „el nu ar crede dacă nu ar vedea că lucrurile sunt de crezut”[18] şi adaugă că, departe de a considera credinţa ca o piedică sau un jug de sclav impus omenirii, ea trebuie privită ca o binefacere preţioasă, fiind pentru noi „preludiul vieţii veşnice”[19].

Sfântul Toma s-a dedicat cu un zel excepţional şi studiului acelui sector al teologiei care ţine de explicarea dogmelor. Nimeni nu a pătruns mai profund şi nimeni nu a expus cu mai multă subtilitate misterele cele mai sacre ale credinţei, în special viaţa intimă a lui Dumnezeu, problema predestinării veşnice, guvernarea supranaturală a lumii, facultatea acordată fiinţelor raţionale de a ajunge la scop, răscumpărarea neamului omenesc înfăptuită de Isus Cristos şi continuată de Biserică şi prin sacramente, ambele numite de Doctorul angelic, „relicve ale întrupării divine”.

Şi în morală Toma a formulat o solidă doctrină teologică care orientează toate actele umane spre o finalitate supranaturală. Şi pentru că posedă – după cum am mai spus – o cunoaştere perfectă a teologiei, el a elaborat regulile sigure care trebuie să ghideze nu doar individul particular, dar şi familia şi societatea; în aceasta consistă ştiinţa economică şi politică a moralei. Astfel, în partea a doua a „Summei Theologiae” sunt destul de bine prezentate învăţăturile care se referă la paternitate sau regimul domestic, la puterea legitimă a statului şi naţiunilor, la dreptul natural şi la cel al popoarelor, la pace, război, justiţie şi proprietate, la legi şi observarea lor, la obligaţia de a uşura mizeria privată şi de a colabora la prosperitatea publică, şi toate acestea atât în ordinea naturală, cât şi în cea supranaturală. Preceptele care, dacă ar fi observate în mod inviolabil şi exact, atât în mediul privat, cât şi în cel public, ca şi în raporturile dintre naţiuni, ar fi suficiente pentru a stabili între oameni acea „pacea mesianică în împărăţia lui Cristos” spre care aspiră întreaga lume. De aceea, este de dorit ca doctrina lui Toma de Aquino să fie cunoscută din ce în ce mai mult, în special în ceea ce priveşte drepturile naţiunilor şi legile care reglementează relaţiile dintre popoare, căci pe ele se fundamentează adevărata Societate a Naţiunilor.

Nu mai puţin eminentă este ştiinţa ascetică şi mistică. Reducând întreaga ştiinţă morală la teoria virtuţilor şi a darurilor, el le-a definit pentru diversele categorii de creştini, atât pentru cei care vor să trăiască urmând regulile comune, cât şi pentru cei care aspiră spre perfecţiunea creştină a spiritului sub forma unei vieţi active sau contemplative. Extinderea poruncii iubirii divine, sporirea în noi a carităţii şi a darurilor Duhului Sfânt care o însoţesc, diferitele stări de viaţă, cum ar fi starea perfecţiunii, starea religioasă, apostolatul, caracterele distinctive ale acestor stări, natura şi valoarea lor, sau alte aspecte ale teologiei ascetice, trebuie, în principal, căutate în opera Doctorului angelic. Pe de altă parte, toate operele pe care le-a scris, a avut grijă să le fundamenteze pe Sfânta Scriptură. Ferm convins că Sfânta Scriptură, în toate şi în fiecare din părţile sale, este într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu, el le-a interpretat cu atenţie, conform cu regulile stabilite de predecesorii noştri Leon al XIII-lea în enciclica „Providentissimus Deus” şi Benedict al XV-lea în enciclica „Spiritus Paraclitus”. El a pornit de la principiul că „autorul principal al Sfintei Scripturi este Duhul Sfânt; omul nu este decât autorul instrumental”[20] şi nu a admis niciun dubiu asupra valorii istorice absolute a Bibliei; dar, fie din sensul cuvintelor, fie din sensul literal, el a obţinut roadele bogate ale sensului spiritual, ale cărui trei forme – alegoric, moral şi anagogic – i-au inspirat comentariile cele mai subtile.

În sfârşit, sfântul Toma a avut darul şi privilegiul unic de a putea transpune în versuri şi imnuri liturgice învăţătura sa şi astfel să devină poetul şi cântăreţul incomparabil al Sfintei Euharistii. De aceea, Biserica catolică, în orice parte a lumii şi la toate popoarele la care a ajuns, foloseşte şi va folosi mereu, în cadrul riturilor sacre, cântecele sfântului Toma, prin care respiră cu ardoare sufletul în rugăciune şi reprezintă cea mai perfectă expresie a învăţăturii apostolice referitoare la Sfântul Sacrament, cea pe care o numim „Misterul credinţei”. Dacă ne gândim la ceea ce s-a spus deja şi amintindu-ne de elogiul făcut lui Toma de însuşi Cristos, nimeni nu se va mira că Toma a primit şi titlul de Doctor euharistic.

Din ceea ce am spus până aici, tragem următoarele concluzii oportune practicii. Mai întâi, trebuie ca, în special, tinerii să-l ia drept model pe sfântul Toma şi să caute să imite şi urmeze cu sârguinţă marile şi strălucitele sale virtuţi, mai ales umilinţa – fundament al vieţii spirituale – şi castitatea. De la acest om, mare prin inteligenţă şi învăţătură, trebuie de învăţat înfrânarea oricărui orgoliu prin rugăciuni umile, prin care să se ceară revărsarea abundentă a lumii divine asupra studiilor; urmând exemplul său se va evita, înainte de toate, seducţia plăcerilor, astfel încât va fi posibilă contemplarea înţelepciunii cu un ochi neafectat de întuneric. Ceea ce el însuşi a practicat în viaţa sa, a confirmat prin învăţătura sa: „Dacă cineva se abţine de la plăcerile carnale pentru a se dedica tot mai liber contemplării adevărului, comportamentul său corespunde dreptei judecăţi”[21]. În acest sens suntem avertizaţi şi de Sfânta Scriptură: „Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului.”[22]. De aceea, dacă curăţia sfântului Toma, în pericolul extrem pe care l-am menţionat, ar fi cedat, ar fi fost cu adevărat posibil ca Biserica să nu fi avut Doctorul său angelic.

Văzând că cea mai mare parte a tineretului e sedusă de plăceri şi îşi pierde prematur sfânta curăţie şi devine sclav plăcerilor, dorim să vă rugăm cu insistenţă, venerabili fraţi, să răspândiţi peste tot, mai cu seamă printre seminarişti, asociaţia „Militiae angelicae”, al cărei scop este păstrarea castităţii prin mijlocirea sfântului Toma. În acelaşi timp confirmăm toate indulgenţele pontificale care au fost acordate din abundenţă de către Benedict al XIII-lea şi de către alţi predecesori ai noştri. Şi pentru ca credincioşii să se înscrie cu bucurie în această „Militiae”, permitem ca şi cei care nu fac parte din ea să poarte, în locul centurii, o medalie la gât care să-l reprezinte, pe revers, pe sfântul Toma încins de către îngeri, iar pe avers – imaginea Sfintei Fecioare, Regina Preasfântului Rozariu.

Sfântul Toma a fost oficial proclamat patron al tuturor şcolilor catolice pentru că a unit, în mod admirabil în el, după cum am mai spus, cele două înţelepciuni – cea dobândită prin studiu şi cea revărsată de Dumnezeu –, pentru că a recurs la rugăciune şi post pentru rezolvarea celor mai dificile probleme, şi pentru că a înlocuit toate cărţile sale cu imaginea lui Isus răstignit. De aceea, clerul tânăr trebuie să înveţe de la Toma cum să studieze cât mai bine pentru a obţine roade cât mai mari. Membrii ordinelor religioase trebuie să privească la exemplul de viaţă al sfântului Toma, care a refuzat demnităţile cele mai înalte pentru a putea trăi în cea mai perfectă ascultare şi pentru a muri în sfinţenia profesiunii sale. În sfârşit, toţi credincioşii pot găsi în Doctorul angelic un model de pietate faţă de augusta Regină a cerului, căreia s-a obişnuit să-i repete salutul îngeresc şi să-i scrie dulcele nume în lucrările sale. De asemenea, să-i cerem Doctorului euharistic şi fervoarea pentru Sfântul Sacrament. Ceea ce urmează, se adresează în primul rând preoţilor: „În fiecare zi, dacă nu-l împiedica vreo boală, el celebra o liturghie şi apoi o asculta pe cea a unui confrate sau a altui preot pe care, de multe ori, îl slujea el însuşi”, după cum povesteşte sârguinciosul autor al vieţii sale. Dar cine va găsi cuvintele pentru a spune cu ce fervoare celebra el Sfânta Taină, cu ce grijă se pregătea pentru ea şi ce cuvinte de mulţumire oferea el Maiestăţii divine după Sfânta Liturghie?

Apoi, pentru a evita erorile care sunt la originea tuturor nenorocirilor epocii noastre, trebuie să rămânem fideli, mai mult ca niciodată, învăţăturii sfântului Toma. Diversele opinii şi teorii ale moderniştilor sunt respinse de către el cu hotărâre. În filozofie, a apărat, după cum am mai spus, valoarea şi puterea inteligenţei umane şi a demonstrat, prin argumente ferme, existenţa lui Dumnezeu; în dogmatică, a făcut distincţie clară între ordinea naturală şi supranaturală şi a ilustrat motivele de a crede, ca şi toate dogmele; în teologie, a arătat că toate lucrurile crezute se sprijină nu pe opinii, ci pe adevăr şi sunt imuabile; în ştiinţa biblică a dat adevărata definiţie a inspiraţiei divine; în ştiinţa morală socială şi drept a formulat cu exactitate principiile dreptăţii sociale, ale justiţiei comutative sau distributive şi a explicat relaţiile care există între justiţie şi caritate; în ascetică, a dat regulile unei vieţi perfecte şi i-a combătut pe contemporanii săi care atacau ordinele religioase. În sfârşit, împotriva celor care susţin autonomia, atât de elogiată, a raţiunii umane faţă de Dumnezeu, Doctorul nostru afirmă drepturile Adevărului prim şi ale autorităţii supreme a Domnului asupra noastră. Din aceste motive, moderniştii nu se tem de nici un alt Doctor cum se tem de Toma de Aquino.

După cum altă dată li s-a spus egiptenilor, în nevoia lor extremă a vieţii, „Mergeţi la Iosif” pentru că el trebuia să le ofere din abundenţă grâul pentru hrana trupului, la fel astăzi tuturor celor flămânzi de adevăr noi le spunem: „Mergeţi la Toma”, mergeţi la el pentru a primi din abundenţă mana sfintei învăţături, iar sufletele să fie alimentate pentru viaţa veşnică. Că atare hrană este la îndemâna oricui a fost atestat de sacralitatea jurământului când se discuta despre înscrierea lui Toma în rândul sfinţilor: „Învăţătura clară şi deschisă, prin modul ei succint, clar şi facil, a dat naştere unui mare număr de maeştri religioşi şi seculari. Şi laicii, şi oamenii cu puţină inteligenţă doresc să-i posede scrierile”. Noi dorim ca toate hotărârile predecesorilor noştri, în special ale lui Leon al XIII-lea[23] şi Pius al X-lea[24], precum şi acele directive pe care noi le-am dat anul trecut, să fie observate cu grijă şi inviolabil, în special de către cei care, în şcolile de formare a clerului, predau disciplinele cele mai înalte. Ei să-şi îndeplinească bine obligaţiile şi să ducă la bun sfârşit legământul nostru, astfel încât, iubindu-l pe Doctorul din Aquino şi familiarizându-se cu scrierile sale, să comunice şi discipolilor lor această iubire arzătoare, comentându-le gândirea sa şi făcându-i capabili de a trezi şi în alţii această flacăra a iubirii.

Printre iubitorii sfântului Toma – cum ar trebui să fie toţi fiii Bisericii care se dedică studiilor superioare – dorim ca, în limitele unei libertăţi drepte, să existe o frumoasă rivalitate prin care să progreseze studiile adevărate. În acelaşi timp să evite, pe cât posibil, acel spirit de denigrare, care nu contribuie cu nimic la adevăr şi slăbeşte legăturile iubirii. Să fie deci observate de către toţi cu fidelitate prevederile Dreptului canonic: „predarea filozofiei raţionale ca şi a teologiei şi instruirea elevilor în aceste discipline să fie făcute de către profesori urmând metoda, învăţătura şi principiile Doctorului angelic şi acestea să fie ţinute cu sfinţenie”[25]. Toţi să urmeze această regulă cu fidelitate, astfel încât să-l poată numi pe Toma maestrul lor în orice adevăr. Se va evita totuşi ca unii să ceară de la alţii mai mult decât cere Biserica, maestra şi mama tuturor, iar în problemele disputate de către autorii cei mai autorizaţi din şcolile catolice, nimeni să nu fie liber să urmeze opinia care i se pare mai verosimilă.

De aceea, întreaga creştinătate trebuie să celebreze cu demnitate acest jubileu pentru ca onoarea care îi revine sfântului Toma să nu fie doar spre gloria sfântului Doctor, ci şi spre gloria Bisericii care învaţă.

Prin urmare, dorim din toată inima ca, între 10 iulie anul curent şi sfârşitul anului viitor, acest jubileu să fie celebrat în lumea întreagă, oriunde există aşezăminte de formare a clerului: nu doar de către Fraţii Predicatori al căror ordin – după cum remarca Benedict al XV-lea – „trebuie să fie lăudat nu atât pentru că l-a dat pe Doctorul angelic, cât pentru că nu i-au abandonat niciodată învăţătura”[26], ci şi de alte ordine religioase şi în toate seminariile, colegiile şi şcolile catolice, care îl au pe sfântul Toma drept patron. Se cuvine ca Cetatea Eternă, unde Toma a fost pentru un timp maestru al Curiei pontificale, să aibă întâietatea în celebrarea acestei sărbători; va fi corect ca, prin manifestarea bucuriei divine, Colegiul Pontifical „Angelicus” unde, să spunem aşa, sfântul Toma se află la sine acasă, şi alte institute ecleziastice din Roma, să se distingă de alte aşezăminte în care se studiază disciplinele sacre.

Pentru a mări splendoarea şi roadele acestui jubileu, în virtutea puterii noastre apostolice, hotărâm:

1. În toate bisericile Ordinului Predicator şi în toate celelalte biserici sau capele unde publicul are sau ar putea avea acces, mai ales în seminarii, colegii sau şcoli clericale, rugăciunile să aibă loc sub formă de triduum, octavă sau novenă, cu obţinerea, prin bunăvoinţa pontificală, a indulgenţelor acordate pentru comemorările obişnuite în onoarea sfinţilor sau a fericiţilor.

2. În bisericilor atât ale Fraţilor, cât şi ale Surorilor Ordinului sfântului Dominic, toţi credincioşii vor putea, pe parcursul celebrării jubileului, într-una din zile, la alegerea lor, după ce s-au confesat şi împărtăşit, să obţină indulgenţa plenară de fiecare dată când se vor ruga în faţa altarului sfântului Toma.

3. În aceleaşi biserici ale dominicanilor, preoţii ordinului sau terţiarii, în timpul anului jubiliar, vor putea, în fiecare miercuri sau în prima zi liberă a unei săptămâni, să celebreze o liturghie pentru sfântul Toma ca în ziua comemorării sale, cu sau fără „Gloria” sau „Credo”, urmând ritul zilei. Acordăm atât celor care vor celebra, cât şi celor care vor asculta, indulgenţa plenară în condiţii ordinare.

De asemenea, în cursul anului jubiliar, seminariile şi alte aşezăminte de formare preoţească vor organiza, în onoarea Doctorului angelic, dispute solemne referitoare la filozofie sau alte ştiinţe importante. Şi pentru ca pe viitor sfântul Toma să fie cinstit cum se cuvine patronului tuturor şcolilor catolice, dorim ca ziua comemorării sale să fie zi de vacanţă şi ca ea să fie celebrată nu doar printr-o liturghie solemnă ci şi, cel puţin în seminariile şi institutele religioase, printr-o dispută despre care am vorbit.

În sfârşit, pentru ca, sub călăuzirea Maestrului din Aquino, studiile fiilor noştri să aducă roade bogate spre gloria lui Dumnezeu şi a Bisericii, adăugăm la această scrisoare formula de rugăciune pe care el însuşi o recita, cerându-vă insistent să o răspândiţi. Celor care o vor recita cu pietate acordăm, în virtutea autorităţii noastre, o indulgenţă „toties quoties” de 7 ani şi 7 carantine.

Drept garanţie a darurilor divine şi mărturie a bunăvoinţei noastre paterne, vă acordăm din toată inima, vouă, venerabili fraţi, clerului şi poporului încredinţat grijii voastre, binecuvântarea apostolică.

Dată la Roma, în „Sfântul Pentru”, la 29 iunie 1923, în solemnitatea Principilor Apostolilor, anul al doilea al pontificatului nostru.

Pius al XI-lea

Rugăciunea sfântului Toma

Creator inefabil, care din tezaurul înţelepciunii tale ai creat cele trei ierarhii ale îngerilor, le-ai stabilit într-o ordine minunată deasupra cerului şi ai dispus, cu cea mai mare precizie, întregul univers, tu care eşti adevăratul izvor al luminii şi al înţelepciunii şi Principiul suprem al oricărui lucru, revarsă lumina ta asupra întunericului minţii mele şi eliberează-mă de tenebrele în care am fost născut – cele ale păcatului şi ignoranţei.

Tu, care faci să vorbească cei mici, instruieşte-mi limba şi revarsă pe buzele mele harul binecuvântării tale. Dă-mi ascuţimea minţii, capacitatea de a memora, facultatea şi uşurinţa de a învăţa, luciditatea pentru a interpreta, harul abundent de a mă exprima. Ajută-mă la începutul lucrului, dirijează-i desfăşurarea, încoronează-i sfârşitul. Tu care fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat vieţuieşti şi domneşti în toţi vecii vecilor. Amin

(Traducere de Petrică Ciobanu)

[1] Toma de Aquino, in Matth., V.

[2] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 23, a. 8; I-II, q. 65.

[3] 1Cor 12,8.

[4] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Aeterni Patris (4 august 1879).

[5] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 65, aa 1-2 et a. 2, c.

[6] 1Tim 1,5.

[7] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 184, a. 3.

[8] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 17, a. 6, ad 3.

[9] Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 20, a. 2.

[10] Toma de Aquino, Summa Theologiae, III, q. 1, a. 1.

[11] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1366, par. 2.

[12] Toma de Aquino, Ethic., lect. 1.

[13] Toma de Aquino, Summa contra Gentiles, II, 56 et IV, 1.

[14] Toma de Aquino, Summa contra Gentiles, II, 83.

[15] Pius al X-lea, Motu proprio Sacrorum Antistitum (1 septembrie 1910).

[16] Pius al X-lea, Scrisoarea enciclică Pascendi (8 septembrie 1907).

[17] Toma de Aquino, Summa contra Gentiles, I, 6.

[18] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 1, a. 4.

[19] Toma de Aquino, Quaestiones disputatae de veritate, q. 14, a. 2.

[20] Toma de Aquino, Quaestiones de quolibet I-XII, q. VII, a. 14, ad. 5.

[21] Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 157, a. 2.

[22] Înţ 1,4.

[23] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Aeterni Patris.

[24] Pius al X-lea, Motu proprio Doctoris Angelici (29 iunie 1914).

[25] Codex Iuris Canonici, can. 1366, par. 2.

[26] Benedict al XV-lea, AAS, VIII (1916), 397.