A fost publicată Constituţia Apostolică "Anglicanorum Coetibus" pentru anglicanii care intră în deplină comuniune cu Biserica Catolică. Este un document care „deschide un nou drum pentru unitatea creştinilor, recunoscând în acelaşi timp diversitatea legitimă în expresia credinţei noastre comune”: astfel se prezintă Constituţia Apostolică "Anglicanorum Coetibus", care răspunde numeroaselor cereri înaintate de anglicani din diferite părţi ale lumii de a intra în deplină comuniune cu Biserica catolică.
Documentul publicat luni 9 noiembrie a fost semnat de Papa pe 4 noiembrie, în comemorarea liturgică a Sfântului Carol Borromeo. Este structurat în 13 articole şi însoţit de o serie de Norme complementare, redactate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei.
Prezentăm în continuare constituţia apostolică şi normele complementare în traducerea pr. dr. Mihai Pătraşcu.

BENEDICT AL XVI-LEA

CONSTITUŢIE APOSTOLICĂ

ANGLICANORUM COETIBUS

CU PRIVIRE LA ÎNFIINŢAREA DE ORDINARIATE PERSONALE PENTRU

ANGLICANI CARE INTRĂ ÎN COMUNIUNE DEPLINĂ

CU BISERICA CATOLICĂ

În aceste ultime timpuri Duhul Sfânt a stimulat grupuri anglicane să ceară de mai multe ori şi cu insistenţă să fie primite, şi corporativ, în comuniunea catolică deplină şi acest Scaun Apostolic a acceptat cu bunăvoinţă cererea lor. De fapt, Succesorul lui Petru, care are de la Domnul Isus mandatul de a garanta unitatea episcopatului şi de a prezida şi a tutela comuniunea universală a tuturor Bisericilor[1], nu poate să nu predispună mijloacele pentru ca această sfântă dorinţă să poată fi realizată.

Biserica, popor adunat în unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh[2], a fost într-adevăr instituită de Domnul Nostru Isus Cristos ca „sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”[3]. Orice dezbinare între cei botezaţi în Isus Cristos este o rană la ceea ce Biserica este şi la motivul pentru care Biserica există; de fapt, „contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura”[4]. Tocmai pentru aceasta, înainte de a-şi vărsa sângele pentru mântuirea lumii, Domnul Isus l-a rugat pe Tatăl pentru unitatea discipolilor săi[5].

Duhul Sfânt, principiu de unitate, constituie Biserica în comuniune[6]. El este principiul unităţii credincioşilor în învăţătura apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciune[7]. Totuşi Biserica, prin analogie cu misterul Cuvântului întrupat, nu este numai o comuniune invizibilă, spirituală, ci şi vizibilă[8]; de fapt, „societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin”[9]. Comuniunea celor botezaţi în învăţătura apostolilor şi în frângerea pâinii euharistice se manifestă vizibil în legăturile mărturisirii integrităţii credinţei, celebrării tuturor sacramentelor instituite de Cristos şi conducerii Colegiului Episcopilor uniţi cu propriul cap, Pontiful Roman[10].

De fapt unica Biserică a lui Cristos, pe care în Simbol o mărturisim una, sfântă, catolică şi apostolică, „subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică”[11].

În lumina acestor principii ecleziologice, cu această Constituţie apostolică se dă o normativă generală care să reglementeze înfiinţarea şi viaţa Ordinariatelor Personale pentru acei credincioşi anglicani care doresc să intre corporativ în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Această normativă este integrată de Norme complementare date de Scaunul Apostolic.

I. § 1. Ordinariatele Personale pentru Anglicani care intră în comuniune deplină cu Biserica Catolică sunt înfiinţate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în cadrul graniţelor teritoriale ale unei Conferinţe Episcopale determinate, după ce a fost consultată aceeaşi Conferinţă.

§ 2. În teritoriul unei Conferinţe a Episcopilor, pot să fie înfiinţate unul sau mai multe Ordinariate, în funcţie de necesităţi.

§ 3. Fiecare Ordinariat ipso iure se bucură de personalitate juridică publică; este asimilat din punct de vedere juridic cu o dieceză[12].

§ 4. Ordinariatul este format din credincioşi laici, clerici şi membri ai Institutelor de Viaţă Consacrată sau ai Societăţilor de Viaţă Apostolică, originar apartenenţi la Comuniunea Anglicană şi acum în comuniune deplină cu Biserica Catolică, sau care primesc sacramentele iniţierii în jurisdicţia Ordinariatului însuşi.

§ 5. Catehismul Bisericii Catolice este expresia autentică a credinţei catolice mărturisită de membrii Ordinariatului.

II. Ordinariatul Personal este condus de normele dreptului universal şi de prezenta Constituţie Apostolică şi este supus Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi celorlalte Dicasterii din Curia Romană conform competenţelor lor. Pentru el sunt valabile şi Normele Complementare amintite mai sus şi alte eventuale Norme specifice date pentru fiecare Ordinariat.

III. Fără a exclude celebrările liturgice conform Ritului Roman, Ordinariatul are facultatea de a celebra Euharistia şi celelalte Sacramente, Liturgia Orelor şi celelalte acţiuni liturgice conform cărţilor liturgice proprii tradiţiei anglicane aprobate de Sfântul Scaun, în aşa fel încât să menţină vii în cadrul Bisericii Catolice tradiţiile spirituale, liturgice şi pastorale ale Comuniunii Anglicane, ca dar preţios pentru a alimenta credinţa membrilor săi şi bogăţie care trebuie împărtăşită.

IV. Un Ordinariat Personal este încredinţat grijii pastorale a unui Ordinariu numit de Pontiful Roman.

V. Puterea (potestas) Ordinariului este:

a. obişnuită: anexată prin dreptul însuşi oficiului conferit lui de către Pontiful Roman, pentru forul intern şi pentru forul extern;

b. vicarială: exercitată în numele Pontifului Roman;

c. personală: exercitată asupra tuturor celor care aparţin Ordinariatului.

Ea este exercitată în mod unit cu puterea Episcopului diecezan local în cazurile prevăzute de Normele Complementare.

VI. § 1. Cei care au exercitat slujirea de diaconi, preoţi sau episcopi anglicani, care răspund la condiţiile stabilite de dreptul canonic[13] şi nu sunt împiedicaţi de iregularităţi sau alte impedimente[14], pot fi acceptaţi de Ordinariu ca şi candidaţi la Ordinele Sacre în Biserica Catolică. Pentru slujitorii căsătoriţi trebuie respectate normele din Enciclica lui Paul al VI-lea Sacerdotalis coelibatus, nr. 42[15] şi din Declaraţia In June[16]. Slujitorii necăsătoriţi trebuie să se supună normei celibatului clerical conform can. 277, § 1.

§ 2. Ordinariul, respectând pe deplin disciplina cu privire la celibatul clerical în Biserica Latină, pro regula va admite la ordinul prezbiteratului numai bărbaţi celibi. Va putea să adreseze cerere Pontifului Roman, ca derogare de la can. 277, § 1, să admită caz cu caz la Ordinul sacru al prezbiteratului şi bărbaţi căsătoriţi, conform criteriilor obiective aprobate de Sfântul Scaun.

§ 3. Încardinarea clericilor va fi reglementată conform normelor de drept canonic.

§ 4. Preoţii încardinaţi într-un Ordinariat, care constituie prezbiteriul lui, trebuie să cultive şi o legătură de unitate cu preoţii din Dieceza în teritoriul căreia îşi desfăşoară slujirea lor; ei vor trebui să favorizeze iniţiative şi activităţi pastorale şi caritative unite, care vor putea fi obiect al convenţiilor încheiate între Ordinariu şi Episcopul diecezan legal.

§ 5. Candidaţii la Ordinele sacre într-un Ordinariat vor fi formaţi împreună cu ceilalţi seminarişti, în special în domeniile doctrinal şi pastoral. Pentru a ţine cont de necesităţile particulare ale seminariştilor din Ordinariat şi de formarea lor în patrimoniul anglican, Ordinariul poate stabili programe care trebuie desfăşurate în seminar sau chiar să înfiinţeze case de formare, legate cu facultăţi catolice de teologie deja existente.

VII. Ordinariul, cu aprobarea Sfântului Scaun, poate să înfiinţeze noi Institute de Viaţă Consacrată şi Societăţi de Viaţă Apostolică şi să le promoveze membrii la Ordinele Sacre, conform normelor dreptului canonic. Institutele de Viaţă Consacrată care provin din anglicanism şi acum sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică prin consens reciproc pot să fie supuse jurisdicţiei Ordinariului.

VIII. § 1. Ordinariul, conform dreptului, după ce a ascultat părerea Episcopului diecezan al locului, poate, cu consimţământul Sfântului Scaun, să înfiinţeze parohii personale, pentru îngrijirea pastorală a credincioşilor care aparţin Ordinariatului.

§ 2. Parohii din Ordinariat se bucură de toate drepturile şi sunt ţinuţi la toate obligaţiile prevăzute în Codul de drept canonic, care, în cazurile stabilite în Normele complementare, sunt exercitate în ajutor pastoral reciproc cu parohii din Dieceza în al cărei teritoriu se află parohia personală a Ordinariatului.

IX. Atât credincioşii laici cât şi Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, care provin din anglicanism şi doresc să facă parte din Ordinariatul personal, trebuie să manifeste această voinţă în scris.

X. § 1. Ordinariul în conducerea sa este asistat de un Consiliu de conducere reglementat de Statute aprobate de Ordinariu şi confirmate de Sfântul Scaun[17].

§ 2. Consiliul de conducere, prezidat de Ordinariu, este compus din cel puţin şase preoţi şi exercită funcţiile stabilite în Codul de drept canonic pentru Consiliul prezbiteral şi Colegiul consultanţilor şi cele specificate în Normele complementare.

§ 3. Ordinariul trebuie să constituie un Consiliu pentru probleme economice conform Codului de drept canonic şi cu îndatoririle stabilite de acesta[18].

§ 4. Pentru a favoriza consultarea credincioşilor în Ordinariat trebuie să fie constituit un Consiliu pastoral[19].

XI. Ordinariul, la fiecare cinci ani trebuie să meargă la Roma pentru vizita ad limina Apostolorum şi, prin intermediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, în raport şi cu Congregaţia pentru Episcopi şi Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor, trebuie să prezinte Pontifului Roman un raport despre starea Ordinariatului.

XII. Pentru cauzele judecătoreşti, tribunalul competent este cel al Diecezei în care una dintre părţi are domiciliul, afară de cazul când Ordinariatul a constituit un tribunal al său, caz în care tribunalul de apel va fi cel desemnat de Ordinariat şi aprobat de Sfântul Scaun.

XIII. Decretul care va înfiinţa un Ordinariat va determina locul sediului Ordinariatului însuşi şi, dacă se consideră oportun, care va fi şi biserica sa principală.

Vrem ca aceste dispoziţii şi norme ale noastre să fie valide şi eficace acum şi în viitor, în pofida, dacă ar fi necesar, Constituţiilor şi Ordonanţelor apostolice date de predecesorii noştri, şi oricărei alte prescrieri chiar vrednice de menţiune sau derogare deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, 14 noiembrie 2009, comemorarea sfântului Carol Borromeu.

CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI

Norme complementare

la Constituţia apostolică Anglicanorum coetibus

Dependenţa de Sfântul Scaun

Articolul 1

Fiecare Ordinariat depinde de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi menţine raporturi strânse cu celelalte Dicasterii romane conform competenţei lor.

Raporturile cu conferinţele episcopale şi episcopii diecezani

Articolul 2

§ 1. Ordinariul urmează directivele conferinţei episcopale naţionale în ceea ce sunt compatibile cu normele conţinute în Constituţia apostolică Anglicanorum coetibus.

§ 2. Ordinariul este membru al respectivei conferinţe episcopale.

Articolul 3

Ordinariul, în exercitarea oficiului său, trebuie să menţină strânse legături de comuniune cu episcopul diecezei în care Ordinariatul este prezent pentru a coordona acţiunea sa pastorală cu planul pastoral al diecezei.

Ordinariul

Articolul 4

§ 1. Ordinariul poate să fie un episcop sau un preot numit de Pontiful Roman ad nutum Sanctae Sedis, pe baza unei liste prezentată de Consiliul de conducere. Pentru el se aplică normele din can. 383-388, 392-394 şi 396-398 din Codul de drept canonic.

§ 2. Ordinariul are facultatea de a încardina în Ordinariat pe slujitorii anglicani intraţi în comuniune deplină cu Biserica Catolică şi pe candidaţii care aparţin Ordinariatului promovaţi de el la ordinele sacre.

§ 3. După ce s-a ascultat conferinţa episcopală şi s-a obţinut consimţământul Consiliului de conducere şi aprobarea Sfântului Scaun, Ordinariul, dacă vede necesitatea, poate să înfiinţeze decanate teritoriale, sub conducerea unui delegat al Ordinariului şi care să-i cuprindă pe credincioşii din mai multe parohii personale.

Credincioşii din Ordinariat

Articolul 5

§ 1. Credincioşii laici care provin din anglicanism şi care doresc să aparţină Ordinariatului, după ce au făcut Mărturisirea de credinţă şi, ţinând cont de can. 845, au primit sacramentele iniţierii, trebuie să fie înscrişi într-un registru potrivit al Ordinariatului. Cei care au fost botezaţi în trecut ca şi catolici în afara Ordinariatului nu pot în mod obişnuit să fie admişi ca membri, afară de cazul când sunt soţi într-o familie care aparţine Ordinariatului.

§ 2. Credincioşii laici şi membrii Institutelor de Viaţă Consacrată şi ai Societăţilor de Viaţă Apostolică, atunci când colaborează în activităţi pastorale sau caritative, diecezane sau parohiale, depind de Episcopul diecezan sau de parohul locului, motiv pentru care în acest caz puterea acestora din urmă este exercitată în mod unit cu puterea Ordinariului sau a parohului din Ordinariat.

Clerul

Articolul 6

§ 1. Ordinariul, pentru a admite candidaţi la ordinele sacre trebuie să obţină consimţământul Consiliului de conducere. Luând în considerare tradiţia şi experienţa eclezială anglicană, Ordinariul poate să prezinte Sfântului Părinte cererea de admitere a bărbaţilor căsătoriţi la hirotonirea prezbiterală în Ordinariat, după un proces de discernământ bazat pe criterii obiective şi pe necesităţile Ordinariatului. Aceste criterii obiective sunt determinate de Ordinariu, după ce a consultat conferinţa episcopală locală, şi trebuie să fie aprobate de Sfântul Scaun.

§ 2. Cei care au fost hirotoniţi în Biserica Catolică şi după aceea au aderat la comuniunea anglicană, nu pot să fie admişi la exercitarea slujirii sacre în Ordinariat. Clericii anglicani care se află în situaţii matrimoniale iregulare nu pot să fie admişi la ordinele sacre în Ordinariat.

§ 3. Preoţii încardinaţi în Ordinariat primesc facultăţile necesare de la Ordinariu.

Articolul 7

§ 1. Ordinariul trebuie să asigure o remuneraţie adecvată clericilor încardinaţi în Ordinariat şi să se îngrijească de asistenţa socială pentru a ajuta necesităţile lor în caz de boală, de invaliditate sau bătrâneţe.

§ 2. Ordinariul va putea să se înţeleagă cu conferinţa episcopală în privinţa eventualelor resurse sau fonduri disponibile pentru întreţinerea clerului din Ordinariat.

§ 3. În caz de necesitate, preoţii, cu permisiunea Ordinariului, vor putea exercita o profesie seculară, compatibilă cu exercitarea slujirii sacerdotale (cf. CIC, can. 286).

Articolul 8

§ 1. Preoţii, chiar constituind preoţimea Ordinariatului, pot să fie aleşi membri ai Consiliului prezbiteral al Diecezei în teritoriul căreia exercită îngrijirea pastorală a credincioşilor din Ordinariat (cf. CIC, can. 498, § 2).

§ 2. Preoţii şi diaconii încardinaţi în Ordinariat pot să fie, conform modului determinat de Episcopul diecezan, membri ai Consiliului pastoral al diecezei în teritoriul căreia exercită slujirea lor (cf. CIC, can. 512, § 1).

Articolul 9

§ 1. Clericii încardinaţi în Ordinariat trebuie să fie disponibili să dea ajutor Diecezei în care au domiciliul sau cvasi-domiciliul, oriunde este considerat oportun pentru îngrijirea pastorală a credincioşilor. În acest caz depind de Episcopul diecezan în ceea ce priveşte sarcina pastorală sau funcţia pe care o primesc.

§ 2. Unde şi când este considerat oportun, clericii încardinaţi într-o dieceză sau într-un Institut de Viaţă Consacrată sau într-o Societate de Viaţă Apostolică, cu consimţământul scris al Episcopului lor, respectiv al Superiorului lor, pot să colaboreze la îngrijirea pastorală a Ordinariatului. În acest caz depind de Ordinariu în ceea ce priveşte sarcina pastorală sau funcţia pe care o primesc.

§ 3. În cazurile prevăzute în paragrafele precedente trebuie să intervină o convenţie scrisă între Ordinariu şi Episcopul diecezan sau Superiorul Institutului de Viaţă Consacrată sau Moderatorul Societăţii de Viaţă Apostolică, în care să fie stabiliţi clar termenii colaborării şi tot ceea ce se referă la întreţinere.

Articolul 10

§ 1. Formarea clerului din Ordinariat trebuie să urmărească două obiective: 1) o formare unită cu seminariştii diecezani conform circumstanţelor locale; 2) o formare, în armonie deplină cu tradiţia catolică, în acele aspecte ale patrimoniului anglican de valoare deosebită.

§ 2. Candidaţii la Preoţie vor primi formarea lor teologică împreună cu ceilalţi seminarişti într-un seminar sau într-o facultate teologică, pe baza unui acord făcut între Ordinariu şi Episcopul diecezan sau episcopii interesaţi. Candidaţii pot să primească o formare sacerdotală particulară conform unui program specific în acelaşi seminar sau într-o casă de formare înfiinţată pentru asta, cu consimţământul Consiliului de conducere, pentru transmiterea patrimoniului anglican.

§ 3. Ordinariatul trebuie să aibă o proprie Ratio institutionis sacerdotalis, aprobată de Sfântul Scaun; fiecare casă de formare va trebui să întocmească un Regulament propriu, aprobat de Ordinariu (cf. CIC, can. 242, § 1).

§ 4. Ordinariul poate să accepte ca seminarişti numai pe credincioşii care fac parte dintr-o parohie personală din Ordinariat sau pe cei care provin din Anglicanism şi au restabilit comuniunea deplină cu Biserica Catolică.

§ 5. Ordinariatul se îngrijeşte de formarea permanentă a clericilor săi, participând şi la ceea ce stabilesc în acest scop la nivel local conferinţa episcopală şi Episcopul diecezan.

Episcopii foşti anglicani

Articolul 11

§ 1. Un Episcop fost anglican şi căsătorit poate fi ales pentru a fi numit Ordinariu. În acest caz, el este hirotonit preot în Biserica Catolică şi exercită în Ordinariat slujirea pastorală şi sacramentală cu deplină autoritate jurisdicţională.

§ 2. Un Episcop fost anglican care aparţine Ordinariatului poate să fie chemat să-l asiste pe Ordinariu la administrarea Ordinariatului.

§ 3. Un Episcop fost anglican care aparţine Ordinariatului poate să fie invitat să participe la întâlnirile conferinţei episcopilor din respectivul teritoriu, în acelaşi mod ca un episcop emerit.

§ 4. Un Episcop fost anglican care aparţine Ordinariatului şi care nu a fost hirotonit episcop în Biserica Catolică, poate să ceară de la Sfântul Scaun permisiunea de a folosi însemnele episcopale.

Consiliul de conducere

Articolul 12

§ 1. Consiliul de conducere, în acord cu Statutele aprobate de Ordinariu, are drepturile şi competenţele care conform Codului de drept canonic sunt proprii Consiliului prezbiteral şi Colegiului consultanţilor.

§ 2. În afară de aceste competenţe, Ordinariul are nevoie de consimţământul Consiliului de conducere pentru:

a. a admite un candidat la Ordinele sacre;

b. a înfiinţa sau a desfiinţa o parohie personală;

c. a înfiinţa sau a desfiinţa o casă de formare;

d. a aproba un program de formare.

§ 3. De asemenea, Ordinariul trebuie să asculte părerea Consiliului de conducere în privinţa orientărilor pastorale ale Ordinariatului şi a principiilor inspiratoare ale formării clericilor.

§ 4. Consiliul de conducere are vot deliberativ:

a. pentru a forma lista de nume care trebuie trimisă la Sfântul Scaun pentru numirea Ordinariului.

b. în elaborarea propunerilor de schimbare a Normelor complementare ale Ordinariatului care trebuie prezentate Sfântului Scaun;

c. în redactarea Statutelor Consiliului de conducere, a Statutelor Consiliului pastoral şi a Regulamentului caselor de formare.

§ 5. Consiliul de conducere este compus conform Statutelor Consiliului. Jumătate dintre membri sunt aleşi de preoţii din Ordinariat.

Consiliul Pastoral

Articolul 13

§ 1. Consiliul Pastoral, instituit de Ordinariu, îşi exprimă părerea cu privire la activitatea pastorală a Ordinariatului.

§ 2. Consiliul Pastoral, prezidat de Ordinariu, este reglementat de Statutele aprobate de Ordinariu.

Parohiile personale

Articolul 14

§ 1. Parohul poate să fie asistat în îngrijirea pastorală a parohiei de un vicar parohial, numit de Ordinariu; în parohie trebuie să fie constituit un Consiliu pastoral şi un Consiliu pentru probleme economice.

§ 2. Dacă nu este un vicar, în caz de absenţă, de impediment sau de moarte a parohului, parohul din teritoriul în care se află biserica parohiei personale, poate să exercite, dacă este necesar, facultăţile sale de paroh în mod supletiv.

§ 3. Pentru îngrijirea pastorală a credincioşilor care se află în teritoriul diecezei în care nu a fost înfiinţată o parohie personală, după ce a ascultat părerea Episcopului diecezan, Ordinariul poate să se îngrijească printr-o cvasi-parohie (cf. CIC, can. 516, § 1).

Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea, în Audienţa acordată subsemnatului Cardinal Prefect, a aprobat aceste Norme complementare la Constituţia apostolică Anglicanorum coetibus, decise de sesiunea obişnuită a acestei Congregaţii, şi a poruncit publicarea lor.

Roma, din Sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 4 noiembrie 2009, Comemorarea sfântului Carol Borromeu.

William Card. Levada
Prefect

+ Luis F. Ladaria, S.I.
Arhiepiscop tit. de Thibica
Secretar

[1] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Const. dogm. Lumen gentium, 23; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Communionis notio, 12; 13.

[2] Cf. Const. dogm. Lumen gentium, 4; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[3] Const. dogm. Lumen gentium, 1.

[4] Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[5] Cf. In 17,20-21; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[6] Const. dogm. Lumen gentium, 13.

[7] Cf. Ibidem; Fap 2,42.

[8] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Scrisoarea Communionis notio, 4.

[9] Const. dogm. Lumen gentium, 8.

[10] Cf. CIC, can. 205; Const. dogm. Lumen gentium, 13; 14; 21; 22; Decr. Unitatis redintegratio, 2; 3; 4; 15; 20; Decr. Christus Dominus, 4; Decr. Ad gentes, 22.

[11] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Decr. Unitatis redintegratio, 1; 3; 4; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Decl. Dominus Iesus, 16.

[12] Cf. Ioan Paul al II-lea, Const. Ap. Spirituali militum curae, 21 aprilie 1986, I § 1.

[13] Cf. CIC, cann. 1026-1032.

[14] Cf. CIC, cann. 1040-1049.

[15] Cf. AAS 59 (1967) 674.

[16] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie din 1 aprilie 1981, în: Enchiridion Vaticanum 7, 1213.

[17] Cf. CIC, cann. 495-502.

[18] Cf. CIC, cann. 492-494.

[19] Cf. CIC, can. 511.