Publicăm în continuare Scrisoarea pe care cardinalul Tarcisio Bertone, Secretar de Stat al Vaticanului, a voit s-o adreseze tuturor preoţilor din Biserica catolică din Republica Populară Chineză cu ocazia Anului Sfintei Preoţii. Textul a fost difuzat de agenţia Fides. Traducerea este realizată de pr. dr. Mihai Pătraşcu

* * * * *

Iubiţi fraţi întru Preoţie,

Anul Sfintei Preoţii, un dar al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, pe care-l celebrăm cu ocazia aniversării a 150 de ani ai lui „dies natalis” a lui Ioan Maria Vianney, mă invită să mă adresez vouă, preoţi ai Bisericii din China, într-o manieră deosebită.

1. Invitaţie la speranţă. În Scrisoarea pe care Sfântul Părinte a adresat-o la 27 mai 2007 episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor laici din Republica Populară Chineză sunt indicate diferite linii-călăuză pentru viitorul drum al Bisericii. Printre ele doresc să subliniez reconcilierea în cadrul comunităţii catolice şi un dialog respectuos şi constructiv cu Autorităţile civile, fără a renunţa la principiile credinţei catolice. În această privinţă, în pofida dificultăţilor persistente, informaţiile, care au venit din diferite părţi ale Chinei, indică şi semne de speranţă.

Pentru a înfrunta actuala situaţie eclezială şi socio-politică, în care trebuie să trăiţi, şi pentru a înainta pe calea reconcilierii şi a dialogului, este urgent pentru fiecare dintre voi să luaţi lumină şi forţă din izvoarele spiritualităţii sacerdotale, care sunt iubirea lui Dumnezeu şi urmarea necondiţionată a lui Cristos.

La numai doi ani de la publicarea Scrisorii pontificale, se pare că nu a venit momentul de a face bilanţuri definitive. Folosind cuvintele marelui misionar din China, părintele Matteo Ricci, cred că se poate spune că încă este mai mult timpul semănatului decât al recoltării.

Probabil că vreunul dintre voi a rămas surprins de Scrisoarea Papei adresată Bisericii din China. Vă asigur că Sfântul Scaun este la curent cu situaţia complexă şi dificilă în care vă aflaţi. Sfântul Părinte, deschizând Anul Sfintei Preoţii, i-a invitat pe toţi preoţii din lume „să ştie să perceapă noua primăvară pe care Duhul o trezeşte în zilele noastre în Biserică”. Acest lucru este adevărat şi pentru voi: noile provocări, pe care poporul chinez trebuie să le înfrunte la începutul celui de-al treilea mileniu, vă cer să vă deschideţi cu încredere spre viitor şi să continuaţi să încercaţi să trăiţi integral credinţa creştină.

2. Vestirea lui Cristos. Iubiţi fraţi preoţi, voi sunteţi păstori ai poporului lui Dumnezeu într-o ţară imensă din punct de vedere geografic şi demografic. Ca o turmă mică în mijlocul unei mari mulţimi de persoane, trăiţi alături fie de adepţii altor religii fie de persoane care au o poziţie de indiferenţă, dacă nu de aversiune, faţă de Dumnezeu şi faţă de religie.

Să nu credeţi că sunteţi singurii care trebuie să înfruntaţi o asemenea problematică. De fapt, voi împărtăşiţi aceeaşi situaţie a multor confraţi din alte părţi ale lumii, care, „chiar şi în mijlocul dificultăţilor şi neînţelegerilor, rămân fideli faţă de vocaţia lor: aceea de „prieteni ai lui Cristos”, chemaţi, aleşi dinainte şi trimişi de El în mod special” (Scrisoare către preoţi pentru Anul Sfintei Preoţii). Şi pentru voi este valabilă observaţia papei Benedict al XVI-lea: „Există, din păcate, şi situaţii, niciodată deplorate îndeajuns, în care însăşi Biserica suferă datorită infidelităţii unor slujitori ai săi. Şi atunci lumea e cea care scoate din ele motiv de scandal şi de refuz. Ceea ce poate folosi cel mai mult Bisericii în aceste cazuri nu este revelarea amănunţită a slăbiciunilor slujitorilor săi, cât mai ales o conştiinţă reînnoită şi bucuroasă a măreţiei darului lui Dumnezeu, concretizat în figuri splendide de Păstori generoşi, de Călugări care ard de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete, de Directori spirituali luminaţi şi răbdători” (Scrisoare către preoţi pentru Anul Sfintei Preoţii). Şi pentru voi din China „cum să nu amintim în această privinţă, ca încurajare pentru toţi, figurile luminoase de episcopi şi de preoţi care, în anii grei ai trecutului recent, au mărturisit o iubire neclintită faţă de Biserică, chiar şi cu dăruirea propriei vieţi pentru ea şi pentru Cristos?” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 13).

Adesea, privind la lumea care ne înconjoară, suntem cuprinşi de spaimă. Câţi oameni trebuie hrăniţi! Unde vom putea găsi pâine pentru toţi aceşti oameni? Cum pot eu, cu limitele mele, să-l ajut pe Isus în misiunea lui? Încă o dată Sfântul Părinte, comentând textul din evanghelia după Ioan (6,1-15), ne-a amintit răspunsul Domnului: „Tocmai punând în mâinile sale "sfinte şi venerabile" puţinul cât sunt ei, preoţii, noi preoţii devenim instrumente de mântuire pentru atâţia, pentru toţi!” (Angelus din 26 iulie 2009). Sunt diferite modurile practice în care puteţi să daţi contribuţia voastră preţioasă: de exemplu, vizitând frecvent fie familii catolice şi necatolice fie sate, arătând grija voastră faţă de necesităţile oamenilor; mărind eforturile pentru a pregăti şi a forma cateheţi buni; favorizând o folosire mai mare a serviciilor caritative, îndreptate în special spre copii şi spre persoanele bolnave şi în vârstă, cu scopul de a arăta caritatea dezinteresată a Bisericii; organizând reuniuni speciale, în care catolicii să poată invita rudele şi prietenii lor necatolici pentru ca să cunoască mai bine Biserica catolică şi credinţa creştină; distribuind publicaţii catolice necatolicilor.

3. Virtuţile sacerdotale. La şcoala sfântului Ioan Maria Vianney trebuie să învăţăm să ne identificăm cu slujirea primită. În Cristos, această identificare a fost totală: „În Isus, Persoana şi Misiunea tind să coincidă: toată acţiunea sa mântuitoare era şi este expresie a acelui "Eu filial" al său care, din toată veşnicia, stă în faţa Tatălui în atitudine de supunere iubitoare faţă de voinţa sa” (Scrisoare către preoţi pentru Anul Sfintei Preoţii). Din identificarea cu propria slujire se nasc toate virtuţile, necesare oricărui preot.

Sfântul Paroh de Ars a ştiut să dialogheze cu toţi, pentru că a fost om al rugăciunii: arta dialogului, la orice nivel, se învaţă în dialogul cu Dumnezeu, într-o rugăciune continuă şi sinceră. El a trăit sărăcia cu rigoare extremă, deoarece considera că tot ceea ce primea era dăruit bisericii sale, săracilor săi, familiilor sale cele mai necăjite. Şi castitatea lui era cea cerută unui preot pentru slujirea sa: era castitatea care se potrivea celui care trebuie să atingă în mod obişnuit Euharistia. Apoi este cunoscut cât de mult a fost el chinuit de gândul propriei nepotriviri pentru slujirea parohială şi de dorinţa de a fugi: numai ascultarea şi pasiunea pentru suflete au reuşit să-l convingă să rămână la locul lui. Regula de aur pentru o viaţă ascultătoare i se părea aceasta: „A face numai ceea ce poate să fie oferit bunului Dumnezeu”.

4. Euharistia. În acest An al Sfintei Preoţii doresc să vă amintesc izvorul unde puteţi să găsiţi forţa pentru a fi fideli faţă de misiunea voastră importantă. Şi doresc să fac asta cu cuvintele papei Benedict al XVI-lea: în Biserică „orice mare reformă este legată, într-un fel, de redescoperirea credinţei în prezenţa euharistică a Domnului în mijlocul poporului său” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 5, nota 20).

Celebrarea Misterului Pascal revelează agape, adică iubirea lui Dumnezeu, acea iubire care învinge răul şi, deci, transformă răul în bine. Prin participarea la Trupul şi la Sângele lui Cristos în Euharistie – ne-a amintit Sfântul Părinte – acea energie divină „vine la noi trupeşte pentru a continua acţiunea sa în noi şi prin intermediul nostru” (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, nr. 14). Uniţi cu Cristos în Euharistie, devenim subiecţii adevăratei transformări a inimilor (cf. Deus caritas est, nr. 13-14). Aşa cum spunea sfântul Paroh de Ars, „toate faptele bune adunate nu echivalează cu Jertfa Liturghiei, pentru că acelea sunt fapte ale oamenilor, în timp ce Sfânta Liturghie este operă a lui Dumnezeu”.

Euharistia, sacrament al comuniunii, izvor şi culme a vieţii ecleziale şi a evanghelizării, este în centrul drumului vostru de reconciliere. Euharistia, chiar dacă este celebrată într-o comunitate particulară, nu este niciodată celebrare numai a acelei comunităţi. O comunitate cu adevărat euharistică nu poate să se gândească numai la ea însăşi, ca şi cum ar fi autosuficientă, ci trebuie să se menţină în comuniune cu orice altă comunitate catolică. De fapt, orice celebrare a Euharistiei cere unirea nu numai cu propriul episcop ci şi cu papa, cu ordinul episcopal, cu tot clerul şi cu întregul popor al lui Dumnezeu.

Papa Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că Euharistia creează comuniune şi educă la comuniune. Şi Benedict al XVI-lea, făcând ecou la această învăţătură, a dat câteva directive cu privire la primirea sacramentelor în actuala situaţie a Bisericii din China (cf. Scrisoarea către Biserica din China, nr. 10). Aceste directive îşi au rădăcina „în promovarea comuniunii” şi în „caritatea, care este mereu mai presus de orice”: ele sunt amintite şi în „Compendiul” aceleiaşi Scrisori pontificale, care a fost publicat de Sfântul Scaun la 24 mai 2009.

5. Cuvântul lui Dumnezeu. Să-mi fie permis să vă amintesc încă o dată vouă, iubiţi preoţi, cuvintele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea: „În lumea de astăzi, ca în timpurile grele ale parohului de Ars, este necesar ca preoţii în viaţa şi acţiunea lor să se distingă printr-o puternică mărturie evanghelică. Pe bună dreptate a afirmat Paul al VI-lea: "Omul contemporan ascultă mai cu plăcere pe martori decât pe învăţători, sau dacă-i ascultă pe învăţători face asta pentru că sunt nişte martori". Pentru ca să nu se nască un gol existenţial în noi şi să nu fie compromisă eficacitatea slujirii noastre, este necesar să ne întrebăm mereu din nou: "Suntem cu adevărat pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu? Este adevărat că el este hrana din care trăim, mai mult decât sunt pâinea şi lucrurile din lumea aceasta? Îl cunoaştem cu adevărat? Îl iubim? Ne ocupăm în interior de acest Cuvânt până acolo încât el să pună realmente o amprentă pe viaţa noastră şi să formeze gândirea noastră?". După cum Isus i-a chemat pe cei Doisprezece să fie cu El (cf. Mc 3,14) şi numai după aceea i-a trimis să predice, tot aşa şi în zilele noastre preoţii sunt chemaţi să asimileze acel "nou stil de viaţă" care a fost inaugurat de Domnul Isus şi a fost însuşit de către Apostoli” (Scrisoare către preoţi pentru Anul Sfintei Preoţii).

6. Misiunea episcopilor. Iubiţi preoţi, acum permiteţi-mi să adresez câteva cuvinte şi episcopilor voştri, care au primit plinătatea preoţiei. Vouă, preaiubiţi confraţi, aş vrea să vă amintesc că drumul spre sfinţenie al preoţilor voştri este încredinţat atentei voastre griji pastorale. Dacă ne gândim la condiţiile sociale şi culturale din lumea actuală este uşor să înţelegem cât de mult apasă asupra preoţilor pericolul dispersării într-un mare număr de îndatoriri diferite.

Experienţa zilnică arată că germenii dezagregării dintre oameni sunt foarte înrădăcinate în umanitate din cauza păcatului, însă Biserica poate să contrapună forţa, generatoare de unitate, a Trupului lui Cristos. Conciliul al II-lea din Vatican a indicat în caritatea pastorală legătura care dă unitate vieţii şi activităţii preoţilor.

7. O pastoraţie în favoarea vocaţiilor la Preoţie. Aşa cum v-a amintit Sfântul Părinte, „în ultimii cincizeci de ani n-a lipsit niciodată în Biserica din China o îmbelşugată înflorire a vocaţiilor la Preoţie şi la viaţa consacrată. Pentru acest lucru trebuie să se aducă mulţumire Domnului pentru că e vorba de un semn de vitalitate şi de un motiv de speranţă. […] Această înflorire este însoţită, astăzi, de multe dificultăţi. Apare de aceea exigenţa fie a unui discernământ vocaţional mai atent din partea responsabililor ecleziali fie a unei educaţii şi instruiri mai aprofundate a aspiranţilor la Preoţie şi la viaţa călugărească. În pofida lipsei mijloacelor la îndemână, pentru viitorul Bisericii din China va trebui să se lucreze pentru a asigura, pe de o parte, o atenţie specială în îngrijirea vocaţiilor şi, pe de altă parte, o formare mai solidă sub aspectele uman, spiritual, filozofico-teologic şi pastoral, care trebuie realizată în seminarii şi în institutele călugăreşti” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 14).

De aceea, celebrarea Anului Sfintei Preoţii să fie o ocazie pentru a da avânt iniţiativelor de susţinere a vieţii seminariştilor voştri. În această privinţă, dragi episcopi, veţi fi în măsură să dedicaţi atenţie specială formării lor vizitându-i în seminarii şi arătând profundă grijă faţă de formarea pe care ei o primesc acolo, atât pe plan spiritual cât şi pe plan academic. În afară de asta, grija voastră paternă vă va sugera, în funcţie de posibilităţile şi condiţiile din fiecare dieceză, iniţiativele apte să promoveze vocaţiile la Preoţie, cum ar fi zile şi în întâlniri de rugăciune sau deschiderea unor locuri în care preoţii şi credincioşii, în special tinerii, să se poată întâlni pentru a se ruga împreună sub conducerea unor preoţi experţi şi buni ca directori spirituali.

8. Formarea permanentă. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea este conştient că „şi în China, ca de altfel în restul Bisericii, apare necesitatea unei adecvate formări permanente a clerului. De aici se naşte invitaţia, adresată vouă episcopilor ca responsabili ai comunităţilor ecleziale, de a vă gândi în special la clerul tânăr care este tot mai supus noilor provocări pastorale, legate cu exigenţele misiunii de a evangheliza o societate aşa de complexă, cum este societatea chineză actuală. Ne amintea asta papa Ioan Paul al II-lea: formarea permanentă a preoţilor "este o exigenţă intrinsecă darului şi slujirii sacramentale primite şi se revelează necesară în orice timp. Însă astăzi se arată a fi deosebit de urgentă, nu numai datorită schimbării rapide a condiţiilor sociale şi culturale ale oamenilor şi ale popoarelor în care se desfăşoară slujirea preoţească, ci şi datorită acelei 'noi evanghelizări' care constituie misiunea esenţială şi neamânabilă a Bisericii la sfârşitul celui de-al doilea mileniu"” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 13).

Fiecare episcop, în comuniune cu confraţii lui episcopi din diecezele vecine, să aibă grijă să organizeze şi să urmărească personal programe serioase de formare permanentă. O atenţie deosebită ar trebui să se acorde preoţilor tineri, care frecvent trebuie să lucreze singuri imediat după hirotonire. Adesea ei se simt izolaţi, cu responsabilităţi grave. Episcopii ar trebui să aibă grijă nu numai de formarea lor permanentă ci ar trebui să asigure ca ei să fie primiţi şi ajutaţi de clerul mai în vârstă. În afară de asta, ar fi util şi ca episcopii şi preoţii să poată găsi ocazii frecvente pentru contacte personale între ei şi să înmulţească reuniunile fie oficiale fie informale cu scopul de a planifica împreună activităţile diecezane, a împărtăşi experienţele lor şi a se ajuta unii pe alţii în rezolvarea dificultăţilor personale şi pastorale.

9. Cultul euharistic. Sfântul Paroh de Ars ne învaţă că cultul, adus Euharistiei în afara Liturghiei, este de o valoare inestimabilă în viaţa fiecărui preot. Acest cult este strâns unit cu celebrarea Euharistiei. Vă revine vouă, Păstorilor, să încurajaţi cultul euharistic, fie cu mărturia personală fie organizând o oră săptămânală de adoraţie, procesiuni, etc., la nivel diecezan şi parohial. Astfel credincioşii ar putea să se adune în jurul Euharistiei şi să experimenteze comuniunea eclezială.

În această privinţă îmi place să vă amintesc ceea ce papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat ca un testament al său: „E bine să stăm de vorbă cu el şi, rezemaţi pe pieptul lui asemenea ucenicului pe care îl iubea Isus (cf. In 13,25), să fim atinşi de iubirea infinită a inimii sale. Dacă, în timpurile noastre, creştinismul trebuie să se facă remarcat îndeosebi prin "arta rugăciunii", cum să nu simţim nevoia reînnoită de a rămâne mai mult timp, în conversaţie spirituală, în adoraţie tăcută, într-o atitudine de iubire, înaintea lui Cristos prezent în sfântul sacrament? De multe ori, dragi fraţi şi surori, am făcut această experienţă şi am primit putere, mângâiere şi ajutor!” (Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 25).

10. Reconcilierea spirituală a inimilor. Ce puteţi să faceţi în faţa rămânerii contrastelor şi mizeriilor şi în cadrul comunităţii catolice? Dacă suntem uniţi în Cristos euharistic, toate mizeriile din lume răsună în inimile noastre pentru a implora milostivirea lui Dumnezeu. În acelaşi mod, de la noi să înalţă un imn de laudă şi de mulţumire pentru toate frumuseţile creaţiei, pentru faptele bune ale oamenilor şi pentru nenumăratele daruri de har pe care Domnul le revarsă asupra omenirii: inima se dilată spre o iubire mai mare, care asumă măsura iubirii lui Cristos mort şi înviat.

Nu trebuie uitat că şi „comunitatea discipolilor cunoaşte încă de la începuturi nu numai bucuria Duhului Sfânt, harul adevărului şi al iubirii, ci şi încercarea, constituită mai ales de contrastele cu privire la adevărurile de credinţă, cu respectivele sfâşieri ale comuniunii. Aşa cum comuniunea iubirii există încă de la început şi va exista până la sfârşit (cf. 1In 1,1 şi urm.), tot aşa din păcate încă de la început se infiltrează şi dezbinarea. Nu trebuie să ne mirăm că ea există şi astăzi” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 6).

În Prima Scrisoare către Corinteni, în privinţa dezbinărilor existente în comunităţile sale, sfântul Paul scrie: „De fapt, trebuie să fie şi diviziuni ca să iasă la lumină cei vrednici dintre noi” (1Cor 11,19). Totul face parte din planul lui Dumnezeu, pentru ca totul să slujească atotputerniciei sale care este înţelepciune şi iubire infinită. În acest moment, nimeni să nu ezite să caute reconcilierea cu gesturi concrete, să întindă mâna către fratele care „are ceva împotriva ta” (cf. Mt 5,23-24). Pentru a obţine asta, este necesar urgent să se acorde atenţie şi formării umane a tuturor credincioşilor, inclusiv preoţii şi călugării, pentru că lipsa de maturitate umană, de autocontrol şi de armonie interioară este sursa cea mai frecventă de neînţelegeri, de lipsă de cooperare şi de conflicte în sânul comunităţilor catolice.

11. Organismele de comuniune. În perspectiva „ecleziologiei de comuniune”, idee centrală şi fundamentală a documentelor Conciliului al II-lea din Vatican, pare oportun să atrag atenţia voastră asupra a ceea ce prevede legislaţia canonică pentru a favoriza misiunea pastorală a Episcopilor şi creşterea comunităţii diecezane: „Fiecare episcop diecezan este invitat să se folosească de indispensabile instrumente de comuniune şi de colaborare în cadrul comunităţii catolice diecezane: curia diecezană, consiliul prezbiteral, colegiul consultanţilor, consiliul pastoral diecezan şi consiliul diecezan pentru probleme economice. Aceste organisme exprimă comuniunea, favorizează împărtăşirea responsabilităţilor comune şi sunt de mare ajutor pentru Păstori, care pot astfel să se folosească de colaborarea fraternă a preoţilor, a persoanelor consacrate şi a credincioşilor laici” (Scrisoare către Biserica din China, nr. 10).

Atunci când nu se poate constitui întreaga curie diecezană din cauza lipsei de preoţi, episcopii ar trebui măcar să înceapă să diversifice rolurile numind treptat un vicar general, pe cancelar, pe procurator, etc., cu scopul de a avea pe cineva la îndemână cu care să se consulte şi să coopereze în luarea deciziilor juridice şi pastorale.

Doresc să închei scrisoarea mea formulând şi încredinţând Preasfintei Fecioare urarea ca viaţa voastră preoţească să fie condusă tot mai mult de acele idealuri de totală dăruire lui Cristos şi Bisericii care au inspirat gândirea şi acţiunea Sfântului Paroh de Ars.

Rămân unit cu voi în rugăciunea şi în speranţa că munca voastră pastorală va produce o recoltă îmbelşugată şi mă confirm

Al vostru în Domnul

+ Tarcisio Card. Bertone

Secretar de Stat