Viaţa preotului – în pofida multelor dificultăţi – este înainte de toate o viaţă bogată în harul lui Dumnezeu şi în iubirea credincioşilor, afirmă Episcopul auxiliar de Sydney, Julian Porteous. Prelatul este autorul unei cărţi cu titlul „After the Hearth of God: The Life and Ministry of Priests at the Beginning of the Third Millennium” (Connorcourt Publishing, 2009), în care reflectează asupra identităţii şi misiunii preotului, în contextul unei societăţi aflate în schimbare rapidă. Hirotonit în anul 1974, monseniorul Porteous reparcurge schimbările intervenite în vieţile preoţilor în contact cu societatea modernă. Schimbări pe care el însuşi le-a trăit personal.

În acest interviu acordat agenţiei Zenit, episcopul în vârstă de şaizeci de ani, care timp de şapte ani a fost rectorul Seminarului „Păstorul cel Bun”, reflectează asupra diferitelor aspecte ale preoţiei, revelând şi detalii despre propria vocaţie.

Ce v-a atras din viaţa sacerdotală?

Monseniorul Porteous: Vocaţia mea a început în timpurile şcolii primare. Frecventam o şcoală catolică. Am primit chemarea când eram în clasa a cincea sau a şase. Atunci, am avut senzaţia clară că aveam să devin preot.

Această senzaţie m-a însoţit în primii ani de liceu şi imediat după diplomă am intrat în seminar pentru a începe studiile sacerdotale. Am ştiut mereu că aceasta era chemarea lui Dumnezeu şi am păstrat-o în mine încă de când aveam 11 sau 12 ani.

Experienţa dumneavoastră ca preot şi acum ca episcop a mers dincolo de aşteptările dumneavoastră?

Monseniorul Porteous: Cu siguranţă da. M-am văzut mereu pe mine însumi ca un paroh şi aceea a fost mereu ideea mea de viaţă sacerdotală. Şi apoi aceea este viaţa pe care am trăit-o. Am fost mereu foarte satisfăcut în desfăşurarea unei activităţi pastorale normale ca paroh.

Numai de puţini ani am asistat la o schimbare semnificativă: adică de când mi s-a cerut să devin rector al seminarului. Pentru mine a fost o surpriză, o cerere neaşteptată din partea arhiepiscopului. Am ocupat acea funcţie timp de şapte ani şi în această perioadă am fost chemat să devin episcop.

Ambele funcţii s-au prezentat neaşteptate pentru că am crezut mereu că aveam să-mi trăiesc viaţa mea ca paroh, şi este ceea ce iubesc mai mult: munca normală, zilnică, a unui preot.

Ca episcop, mai puteţi desfăşura o parte din munca aceea?

Monseniorul Porteous: Este foarte greu. Dar atunci când pot, sunt mulţumit. De exemplu, în timp ce preotul local era în concediu, mergeam în parohie, când puteam, ca să celebrez Liturghia de dimineaţă. A fost foarte frumos să celebrez din nou o Liturghie zilnică normală pentru comunitatea parohială.

Alteori am ocazia de a celebra Liturghia duminicală în parohie pentru vreo vizită şi este întotdeauna un moment pe care-l apreciez. Pentru mine a fost mereu expresia a ce înseamnă a fi preot.

Acum să vorbim despre cartea dumneavoastră „After the Hearth of God”. În acest text dumneavoastră vorbiţi despre identitatea şi despre misiunea preoţiei în ziua de astăzi. După opinia dumneavoastră, preoţii trec printr-o criză de identitate?

Monseniorul Porteous: În carte vorbesc despre faptul că au fost schimbări semnificative în întregul context socio-cultural al preoţiei şi în situaţia eclezială a preoţilor.

Hirotonirea mea a fost în anul 1974, deci cartea reparcurge acei ani în care au fost schimbări culturale importante. Înainte de toate a existat o puternică secularizare, cu un impact asupra societăţii în ansamblul său şi asupra vieţii catolicilor înşişi.

Şi contextul eclezial s-a schimbat mult. Să ne gândim de exemplu cum era Biserica în perioada imediat după Conciliul al II-lea din Vatican, la puternicul sentiment de optimism care se respira. Dar apoi au apărut – mai ales în anii '70 – multe chestiuni şi probleme: un mare număr de preoţi părăseau slujirea; a fost o schimbare religioasă generală în Biserică, şi în mod clar şi în Australia. Aveam mulţi călugări angajaţi în şcolile şi în spitalele noastre. Astăzi situaţia este foarte diferită.

Am văzut şi schimbări în preoţi, mai mult la nivelul pastoraţiei locale. Am văzut şi o întărire – şi aceasta a reprezentat desigur un bine – a angajării laicilor în diferitele domenii de slujire în Biserică.

Apoi sunt schimbările intervenite în domeniul liturgiei… sunt aşa de multe lucruri care s-au schimbat şi care au influenţat diferitele aspecte ale vieţii Bisericii.

Şi preoţii au trecut prin aceste schimbări – mai ales preoţii de vârsta mea – la care au trebuit să se adapteze cât au putut ei mai bine.

Una dintre probleme era aceea a raportului dintre rolul preotului şi rolul laicului în Biserică. Probleme referitoare la ceea ce a fost definită uneori ca o clericalizare a laicilor şi o laicizare a clerului. Acest lucru poate să provoace un anumit grad de confuzie. Faptul că preoţii, înainte, adesea trăiau împreună cu alţi preoţi: parohul şi unul sau doi preoţi asistenţi. În schimb acum preoţii trăiesc singuri.

În trecut existau structuri pentru viaţa în sacristie. Acum mult mai puţin. Mulţi preoţi nu au o persoană în casă care să trăiască împreună cu ei. Unii chiar n-au nici un ajutor.

Deci au fost multe schimbări în viaţa preoţilor, dar în acelaşi timp a fost o creştere a cererii adresate preoţilor.

În timp ce înainte preoţii asistenţi sau surorile ajutau în programele sacramentale, astăzi vedem că mult din această muncă se întoarce în mâinile preoţilor. Viaţa a devenit mai complexă. Preoţii se află sub o presiune mult mai mare şi lor li se cere mult mai mult; au mult mai multă marjă de responsabilitate.

Cred că preoţii simt presiunea care derivă din circumstanţele schimbate în care se află astăzi.

E vorba de o presiune pozitivă sau negativă? Aceste schimbări sunt o piedică pentru preoţi în îndeplinirea rolului lor esenţial?

Monseniorul Porteous: Creşterea întrebării despre preoţi îi împiedică adesea pe ei să se concentreze asupra îndatoririlor principale: sunt multe treburile cu caracter de gestiune care apasă asupra lor şi care pot să-i abată de la rolul mai direct pastoral şi spiritual al preotului.

Astfel preoţii sunt abătuţi de la misiunea lor esenţială: aceste presiuni au făcut viaţa lor mai dificilă.

Una din problemele pe care o consider foarte importantă este faptul că preoţii în mare parte sunt constrânşi să trăiască singur. Şi nu este în mod necesar condiţia omeneşte cea mai bună pentru un preot aceea de a nu avea companie: un alt preot care, trăind împreună cu el, să poată asculta şi discuta despre experienţele zilnice, despre teme importante, etc. Aceste condiţii au influenţat asupra calităţii vieţii preoţilor şi reprezintă realitatea circumstanţelor în care ne aflăm cufundaţi astăzi.

Sunt convins de necesitatea de a găsi moduri pentru a-i ajuta şi a-i asista pe preoţi în mod mai eficient, pentru a le permite să fie acei păstori care trebuie să fie şi de care enoriaşii au nevoie.

Ce sfaturi credeţi că puteţi da enoriaşilor care încearcă să-i ajute pe preoţii lor ca să fie preoţi fideli?

Monseniorul Porteous: Vrem ca preoţii noştri să fie preoţi. Vrem ca preoţii noştri să fie oameni ai lui Dumnezeu. Vrem ca preoţii noştri să fie înainte de toate nişte oameni spirituali.

În acest sens vrem să facem tot ceea ce este în puterea noastră, spunând: „Părinte, avem nevoie ca dumneavoastră să fiţi aşa. Avem nevoie să vă avem printre noi ca om al lui Dumnezeu. Avem nevoie de dumneavoastră ca şi călăuză spirituală, pentru a predica şi a încuraja şi a edifica credinţa noastră”.

Deci, ceea ce am putea să facem este să încercăm să-i susţinem pe preoţi pentru ca să se poată dedica rolului lor; să încercăm să uşurăm munca lor în domeniile care nu sunt esenţiale pentru slujirea lor pastorală.

Care este rolul preotului într-o societate tot mai secularizată?

Monseniorul Porteous: Rolul preotului este acela de a fi un om al lui Dumnezeu în societate. Pentru mine este foarte important ca preoţii să fie încrezători în faptul că – în pofida secularizării care domneşte şi a consumismului care se răspândeşte, şi în pofida atenţiei mari care este dată vieţii lumeşti – fiecare persoană simte în profunzimea sa o sete spirituală şi o nevoie de spiritualitate.

Preoţii trebuie să fie înainte de toate cei care merg în întâmpinarea acestei nevoi şi care ajută persoanele să-l găsească pe Dumnezeu şi să dezvolte un raport cu Dumnezeu; trebuie să fie cei care prezintă oamenilor viziunea unei vieţi întemeiată trainic pe credinţă. Preoţii au un rol unic de desfăşurat în asta. Chiar dacă multe persoane sunt departe de credinţă, cred că necesitatea de a avea preoţi este o nevoie fundamentală.

În fiecare zi preotul nu se mai bucură de statusul pe care-l avea în societate în trecut, dar are încă un rol esenţial de desfăşurat. Cred că preotul are un rol vital în a reprezenta un fel de glas profetic în societate, care să amintească persoanelor nişte idealuri de viaţă mai profunde, mai spirituale, mai morale şi să amintească importanţa de a trăi mai mult în termeni de veşnicie şi mai puţin în termeni de prezent imediat. Acesta este un mesaj – şi o mărturie – foarte important pe care preotul îl poate da.

Oamenii vor ca preoţii să fie preoţi şi ca să trăiască pe deplin identitatea lor şi natura vieţii lor. Preoţii n-ar trebui să se ruşineze niciodată de ceea ce reprezintă, de ceea ce reprezintă viaţa lor.

Ce sfaturi aţi vrea să daţi unui tânăr care se află în faza de discernământ vocaţional?

Monseniorul Porteous: Primul lucru pe care l-aş spune unui tânăr este să vadă propria vocaţie mai ales ca o chemare a lui Dumnezeu; o chemare care este un dar al lui Cristos. Tânărul care priveşte la preoţie ar trebui să scruteze în inima sa chemarea lui Dumnezeu. Pentru a recunoaşte că acel lucru este ceea ce îi cere Dumnezeu. Şi apoi, pentru a fi sigur că Dumnezeu este cu el. Nu se parcurge drumul preoţiei singuri. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu îl însoţeşte pe cel care dăruieşte inima sa în slujirea sacerdotală în mod extraordinar.

Celălalt lucru pe care l-aş spune este că viaţa unui preot este o viaţă de bucurie în slujire. Îmbrăţişând preoţia ca slujire, preotul experimentează un mare dar de iubire din partea celor pe care el îi slujeşte. Viaţa unui preot este bogată în iubire şi sprijin, mai ales din partea celor care primesc slujirea lor.

(După Zenit, 17 noiembrie 2009)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu