Iubiţi fraţi şi surori,

   Cu bucurie primesc Consiliul Pontifical pentru Laici reunit în Adunare Plenară. Îi mulţumesc cardinalului preşedinte pentru cuvintele pe care mi le-a adresat.

   Timpul care a trecut de la ultima voastră Adunare Plenară a fost pentru voi o perioadă de activitate şi de realizare de iniţiative apostolice. În ele aţi adoptată Exortaţia apostolică Evangelii gaudium ca text programatic şi ca busolă pentru a orienta reflecţia voastră şi acţiunea voastră. Anul care a început de puţin timp va marca o dată importantă: a 50-a aniversarea a încheierii Conciliului al II-lea din Vatican. În această privinţă ştiu că pregătiţi în mod oportun un act comemorativ al publicării decretului despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem. Încurajez această iniţiativă, care nu priveşte numai la trecutul, ci la prezentul şi la viitorul Bisericii.

    Tema pe care aţi ales-o pentru această Adunare Plenară, A-l întâlni pe Dumnezeu în inima oraşului, se situează pe urma invitaţiei din Evangelii gaudium de a intra în „provocările culturilor urbane” (nr. 71-75). Fenomenul urbanismului a asumat de acum dimensiuni globale: peste jumătate dintre oamenii de pe planetă trăiesc în oraşe. Şi contextul urban are un impact puternic asupra mentalităţii, culturii, stilurilor de viaţă, relaţiilor interpersonale, religiozităţii persoanelor. În acest context, aşa de variat şi complex, Biserica nu mai este unica „promotoare de sens” şi creştinii trebuie să absoarbă „limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări de viaţă, adesea în contrast cu Evanghelia” (ibid., 73). Oraşele prezintă mari oportunităţi şi mari riscuri: pot să fie magnifice spaţii de libertate şi de realizare umană, dar şi teribile spaţii de dezumanizare şi de nefericire. Pare chiar că fiecare oraş, chiar şi acela care apare mai înfloritor şi ordonat, are capacitatea de a genera înlăuntrul său un întunecat „anti-oraş”. Pare că împreună cu cetăţenii există şi ne-cetăţenii: persoane invizibile, sărace în mijloace şi în căldură umană, care locuiesc „non-locuri”, care trăiesc „non-relaţii”. Este vorba despre indivizi spre care nimeni nu îndreaptă o privire, o atenţie, un interes. Nu sunt numai „anonimii”; sunt „anti-oamenii”. Şi acest lucru este teribil. 

   Dar în faţa acestor triste scenarii trebuie să ne amintim mereu că Dumnezeu nu a abandonat oraşul; El locuieşte în oraş. Titlul Adunării Plenare vrea tocmai să sublinieze că este posibil a-l întâlni pe Dumnezeu în inima cetăţii. Acest lucru este foarte frumos. Da, Dumnezeu continuă să fie prezent şi în oraşele noastre aşa de frenetice şi distrate! De aceea este necesar să nu ne lăsăm cuprinşi niciodată de pesimism şi de defetism, ci să avem o privire de credinţă asupra oraşului, o privire contemplativă „care să-l descopere pe acel Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale” (ibid., 71). Şi Dumnezeu nu este niciodată absent din oraş pentru că nu este niciodată absent din inima omului! De fapt, „prezenţa lui Dumnezeu însoţeşte căutarea sinceră pe care persoane şi grupuri o fac pentru a găsi sprijin şi sens pentru viaţa lor” (ibid.). Biserica vrea să fie în slujba acestei căutări sincere care există în atâtea inimi şi care le face deschise la Dumnezeu. Credincioşii laici, mai ales, sunt chemaţi să iasă fără teamă pentru a merge în întâmpinarea oamenilor din oraşe: în activităţile zilnice, în muncă, individual sau ca familii, împreună cu parohia sau în mişcările ecleziale din care fac parte, pot să dărâme zidul de anonimat şi de indiferenţă care adesea domneşte suveran în oraşe. Este vorba de a găsi curajul de a face primul pas de apropiere de ceilalţi, pentru a fi apostoli ai cartierului.

   Devenind vestitori bucuroşi ai Evangheliei pentru concetăţenii lor, credincioşii laici descoperă că există multe inimi pe care Duhul Sfânt le-a pregătit deja pentru a primi mărturia lor, apropierea lor, atenţia lor. În oraş există adesea un teren de apostolat mult mai fertil decât îşi imaginează atâţia. De aceea este important a avea grijă de formarea laicilor: a-i educa să aibă această privire de credinţă, plină de speranţă, care să ştie să vadă oraşul cu ochii lui Dumnezeu. A vedea oraşul cu ochii lui Dumnezeu. A-i încuraja să trăiască Evanghelia, ştiind că orice viaţă trăită creştineşte are mereu un puternic impact social. În acelaşi timp, este necesar să se alimenteze în ei dorinţa mărturiei, pentru ca să poată dărui altora cu iubire darul credinţei pe care l-au primit, însoţind cu afect pe acei fraţi ai lor care fac primii paşi în viaţa de credinţă. Într-un cuvânt: laicii sunt chemaţi să trăiască un umil protagonism în Biserică şi să devină ferment de viaţă creştină pentru tot oraşul.

   În afară de asta, este important ca, în acest reînnoit elan misionar faţă de oraş, credincioşii laici, în comuniune cu păstorii lor, să ştie să propună inima Evangheliei, nu „adaosurile” sale. Şi arhiepiscopul de atunci Montini, persoanelor implicate în marea misiune citadină din Milano, le vorbea despre „căutarea esenţialului” şi invita să fim înainte de toate noi înşine „esenţiali”, adică adevăraţi, genuini, şi să trăim din ceea ce contează cu adevărat (cf. Discursuri şi scrieri milaneze 1954-1963, Institutul Paul al VI-lea, Brescia-Roma, 1997-1998, pag. 1483). Numai aşa se poate propune în forţa sa, în frumuseţea sa, în simplitatea sa, vestea eliberatoare a iubirii lui Dumnezeu şi a mântuirii pe care Cristos ne-o oferă. Numai aşa se merge cu acea atitudine de respect spre persoane; se oferă esenţialul Evangheliei.

   Încredinţez munca voastră şi proiectele voastre ocrotirii materne a Fecioarei Maria, pelerină împreună cu Fiul său în vestirea Evangheliei, din sat în sat, din cetate în cetate, şi împart din inimă vouă tuturor şi celor dragi ai voştri Binecuvântarea mea. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus