Celebrarea Vesperelor în Sărbătoarea Prezentării Domnului – a XIV Zi a Vieţii Consacrate

În Sărbătoarea Prezentării Domnului şi a XIV-a Zi a Vieţii Consacrate, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în Bazilica Vaticană celebrarea Vesperelor împreună cu membrii Institutelor de Viaţă Consacrată şi ai Societăţilor de Viaţă Apostolică. În timpul ritului, care s-a deschis cu expunerea Preasfântului Sacrament şi s-a încheiat cu binecuvântarea euharistică, Papa a ţinut următoarea omilie:

 * * * 

Iubiţi fraţi şi surori! 

În sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu celebrăm un mister din viaţa lui Cristos, legat de preceptul din legea mozaică ce stabilea ca părinţii, la patruzeci de zile după naşterea primului născut, să urce la templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului şi pentru purificarea rituală a mamei (cf. Ex 13,1-2.11-16; Lev 12,1-8). Şi Maria şi Iosif îndeplinesc acest rit, oferind – conform legii – o pereche de turturele sau de porumbei. Citind acestea mai în profunzime, înţelegem că, în acel moment, însuşi Dumnezeu îl prezintă pe Fiul său unul-născut oamenilor, prin cuvintele bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. De fapt, Simeon îl proclamă pe Isus ca „mântuire” a omenirii, ca „lumină” a tuturor popoarelor şi „semn de contradicţie”, pentru că va dezvălui gândurile inimilor (cf. Lc 2,29-35). În Orient, această sărbătoare era numită Hypapante, sărbătoarea întâlnirii: de fapt, Simeon şi Ana, care-l întâlnesc pe Isus în templu şi îl recunosc în el pe Mesia cel mult aşteptat, reprezintă omenirea care-l întâlneşte pe Domnul său în Biserică. După aceea, sărbătoarea aceasta s-a extins şi în Occident, dezvoltând mai ales simbolul luminii şi procesiunea cu lumânări, care a dat naştere termenului „Candelora”. Cu acest semn vizibil se semnifică faptul că Biserica întâlneşte în credinţă pe Cel care este „lumina oamenilor” şi-l primeşte cu tot elanul credinţei sale pentru a duce lumii această „lumină”. 

Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, începând din anul 1997, a voit să fie celebrată în toată Biserica o Zi specială a Vieţii Consacrate. De fapt, dăruirea Fiului lui Dumnezeu – simbolizată de prezentarea lui la templu – este model pentru orice bărbat şi femeie care îşi consacră întreaga lor viaţă Domnului. Scopul acestei zile este triplu: înainte de toate, pentru a-l lăuda pe Domnul şi a-i mulţimi pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, pentru a promova cunoaşterea ei şi stima din partea întregului popor al lui Dumnezeu; în sfârşit, pentru a-i invita pe cei care şi-au dedicat pe deplin viaţa pentru cauza evangheliei să celebreze minunăţiile pe care Domnul le-a înfăptuit în ei. Mulţumindu-vă pentru că aţi venit aşa de mulţi, în această zi dedicată vouă în mod deosebit, doresc să salut cu mare afecţiune pe fiecare dintre voi: călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, exprimându-vă apropierea cordială şi aprecierea vie pentru binele pe care-l realizaţi în slujba poporului lui Dumnezeu. 

Lectura scurtă luată din Scrisoarea către Evrei, care a fost proclamată puţin mai înainte, uneşte bine motivele care stau la originea acestei zile semnificative şi frumoase şi ne oferă câteva idei de reflecţie. Acest text – e vorba de două versete, dar foarte dense – deschide partea a doua a Scrisorii către Evrei, introducând tema centrală despre Cristos mare preot. Într-adevăr ar trebui luat în considerare şi versetul imediat anterior, care spune: „Având, aşadar, un mare preot minunat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea credinţei” (Evr 4,14). Acest verset îl arată pe Isus care se înalţă la Tatăl; cel care urmează îl prezintă în timp ce coboară spre oameni. Cristos este prezentat ca Mijlocitorul: este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de aceea aparţine realmente lumii divine şi celei umane. 

În realitate, pornind tocmai şi numai de la această credinţă, de la această mărturisire de credinţă în Isus Cristos, Mijlocitorul unic şi definitiv, în Biserică are sens o viaţă consacrată, o viaţă consacrată lui Dumnezeu prin Cristos. Are sens numai dacă el este într-adevăr mijlocitor între Dumnezeu şi noi, altminteri ar fi vorba numai de o formă de sublimare sau de evadare. Dacă Cristos n-ar fi cu adevărat Dumnezeu, şi n-ar fi, în acelaşi timp, pe deplin om, ar dispare fundamentul vieţii creştine ca atare, însă, în mod cu totul deosebit, ar dispare fundamentul oricărei consacrări creştine a bărbatului şi a femeii. De fapt, viaţa consacrată dă mărturie şi exprimă în mod „puternic” tocmai căutarea reciprocă a lui Dumnezeu şi a omului, iubirea care-i atrage; persoana consacrată, prin însuşi faptul că există, este ca o „punte” spre Dumnezeu pentru toţi cei care o întâlnesc, o amintire, o trimitere. Şi toate acestea în virtutea mijlocirii lui Isus Cristos, Consacratul Tatălui. Fundamentul este el! El, care a împărtăşit fragilitatea noastră, pentru ca noi să putem fi părtaşi de natura sa divină. 

Textul nostru insistă, mai mult decât pe credinţă, pe „încrederea” cu care putem să ne apropiem de „tronul harului”, din moment ce marele nostru preot a fost el însuşi „încercat în toate asemenea nouă”. Putem să ne apropiem pentru „a primi îndurare”, „a găsi har” şi pentru „a fi ajutaţi la timpul potrivit”. Mi se pare că aceste cuvinte conţin un mare adevăr şi, în acelaşi timp, o mare mângâiere pentru noi care am primit darul şi angajarea unei consacrări speciale în Biserică. Mă gândesc îndeosebi la voi, iubiţi fraţi şi surori. Voi v-aţi apropiat cu încredere deplină de „tronul harului” care este Cristos, de crucea sa, de inima sa, de prezenţa sa divină în Euharistie. Fiecare dintre voi s-a apropiat de el ca de izvorul iubirii curate şi fidele, o iubire aşa de mare şi frumoasă încât merită totul, ba chiar, mai mult decât totul nostru, pentru că nu e îndeajuns o viaţă întreagă să răsplătim ceea ce Cristos este şi ceea ce a făcut pentru noi. Dar voi v-aţi apropiat, şi în fiecare zi vă apropiaţi de el, şi pentru a fi ajutaţi la momentul potrivit şi în ceasul încercării. 

Persoanele consacrate sunt chemate în mod deosebit să fie martori ai acestei îndurări a Domnului, în care omul îşi găseşte propria mântuire. Ele ţin vie experienţa iertării lui Dumnezeu, deoarece au conştiinţa că sunt persoane mântuite, că sunt mari atunci când se recunosc mici, că se simt reînnoite şi cuprinse de sfinţenia lui Dumnezeu atunci când îşi recunosc propriul păcat. Pentru aceasta, şi pentru omul de astăzi viaţa consacrată rămâne o şcoală privilegiată a „căinţei inimii”, a recunoaşterii umile a propriei mizerii, dar, în acelaşi mod, rămâne o şcoală a încrederii în milostivirea lui Dumnezeu, în iubirea lui care nu părăseşte niciodată. În realitate, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât suntem mai aproape de el, cu atât suntem mai utili altora. Persoanele consacrate experimentează harul, milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu nu numai pentru sine, ci şi pentru fraţi, fiind chemate să poarte în inimă şi în rugăciune neliniştile şi aşteptările oamenilor, în special ale celor care sunt departe de Dumnezeu. Îndeosebi, comunităţile care trăiesc în clauzură, cu angajarea lor specifică de fidelitate în „a sta cu Domnul”, în „a sta sub cruce”, desfăşoară adesea acest rol ajutător, unite cu Cristos din pătimire, luând asupra lor suferinţele şi încercările celorlalţi şi oferind cu bucurie orice lucru pentru mântuirea lumii. 

În sfârşit, iubiţi prieteni, vrem să înălţăm către Domnul un imn de mulţumire şi de laudă pentru însăşi viaţa consacrată. Dacă ea n-ar exista, cât de săracă ar fi lumea! Dincolo de evaluările superficiale de funcţionalitate, viaţa consacrată este importantă tocmai pentru că este semn de gratuitate şi de iubire, şi asta cu atât mai mult într-o societate care riscă să fie sufocată în vârtejul efemerului şi al utilului (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 105). În schimb, viaţa consacrată dă mărturie despre supraabundenţa de iubire a Domnului, care cel dintâi şi-a „pierdut” viaţa pentru noi. În acest moment mă gândesc la persoanele consacrate care simt povara trudei zilnice lipsită de gratificaţii umane, mă gândesc la călugării şi călugăriţele în vârstă, bolnavi, la cei care se simt în dificultate în apostolatul lor… Nimeni dintre ei nu este inutil, deoarece Domnul îi asociază la „tronul harului”. În schimb, sunt un dar preţios pentru Biserică şi pentru lume, însetată de Dumnezeu şi de Cuvântul lui. 

Plini de încredere şi de recunoştinţă, să reînnoim aşadar şi noi gestul oferirii totale de noi înşine prezentându-ne la templu. Anul Sfintei Preoţii să fie o ocazie ulterioară, pentru călugării preoţi, să intensifice drumul de sfinţire şi, pentru toţi consacraţii şi consacratele, un stimulent de a însoţi şi a susţine slujirea lor cu rugăciune ferventă. Acest an de har va avea un moment culminant la Roma, în iunie, la întâlnirea internaţională a preoţilor, la care îi invit pe cei care exercită slujirea sacră. Ne apropiem de Dumnezeul cel de trei ori sfânt, pentru a oferi viaţa noastră şi misiunea noastră, personală şi comunitară, de bărbaţi şi femei consacraţi împărăţiei lui Dumnezeu. Să facem acest gest interior de intimă comuniune spirituală cu Fecioara Maria: în timp ce o contemplăm în actul de prezentare a Pruncului Isus la templu, o venerăm ca prima şi perfecta consacrată, dusă de acel Dumnezeu pe care-l poartă în braţe; Fecioară, săracă şi ascultătoare, dedicată în întregime nouă, pentru că este în întregime a lui Dumnezeu. La şcoala ei şi cu ajutorul ei matern, să reînnoim acel „iată-mă” al nostru şi acel „fiat” al nostru. Amin. 

(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)