Conferinţă de presă pentru prezentarea Mesajului lui Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010

Prezentăm în continuare intervenţia cardinalului Paul Josef Cordes, Preşedinte al Consiliului Pontifical Cor Unum, la conferinţa de presă organizată joi 4 februarie pentru prezentarea Mesajului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010. 

* * * 

În toamna anului trecut, circa 250 de episcopi, preoţi şi laici s-au adunat la Roma cu ocazia celei de-a doua Adunări Speciale pentru Africa a Sinodului Episcopilor. Ei au reflectat mai mult de trei săptămâni, sub preşedinţia Papei Benedict al XVI-lea, asupra temei „Reconciliere, dreptate şi pace”. Ca preşedinte al Consiliului Pontifical Cor Unum am participat şi eu la discuţii şi la formularea propunerilor care acum sunt la dispoziţia Sfântului Părinte pentru redactarea instrucţiunilor sale cu privire la temă („Document post-sinodal”). 

Cel care a urmărit ştirile despre Sinod sau chiar s-a aflat printre membrii săi ştie că suferinţa şi mizeria oamenilor din acel continent au fost amintite încontinuu, ajungând să devină într-un fel tema principală. De exemplu, aşa a fost atunci când episcopul Abegunrin de Osogbo (Nigeria) a spus că „reaua conducere datorată corupţiei, tribalismului şi lipsei de respectare a legii împiedică dreptatea şi reconcilierea. În Africa, din nord până în sud, din est până în vest, tinerii noştri sunt […] primele victime ale violenţei etnice, genocidului, banditismului, criminalităţii, traficului de fiinţe umane, corupţiei şi gestiunii rele a statului”. Multe intervenţii au semnalat dificultăţi asemănătoare. A fost extraordinar raportul special articulat despre Sudan şi, îndeosebi, despre provincia Darfur. Un laic african, Rodolphe Adada, a avut un timp de trei sferturi de oră pentru a prezenta în mod detaliat calvarul pe care-l trăieşte populaţia în regiunea aceea. Prezentatorul este reprezentantul special al secretarului general al Naţiunilor Unite şi al preşedintelui Comisiei Uniunii Africane în Darfur (Sudan). 

El a spus printre altele că ostilităţile în Darfur au început deja în anul 1989. În 2003 s-a format apoi „Sudan Liberation Army”, un grup de rebeli, care i-au alungat pe locuitorii provinciei din satele lor, aşa încât mii şi mii de persoane au trebuit să scape pentru a găsi refugiu în lagăre. În urmă cu câtva timp am avut ocazia să vizitez personal un astfel de lagăr şi am văzut mizeria oamenilor care erau acolo. Între timp, sute de mii de persoane şi-au găsit moartea în timpul conflictelor. Naţiunile Unite, Uniunea Africană şi Uniunea Europeană au promovat fără încetare iniţiative – chiar dacă uneori probabil cu puţină convingere. Până acum nu se poate vorbi, desigur, despre încetarea luptelor. Înaltul reprezentant al ONU voia probabil să ne asigure şi a afirmat că între timp conflictul este de acum numai de intensitate scăzută. 

Nu fără motiv răsună pretutindeni în lume apelul pentru dreptate. Desigur, situaţia pe continentul negru este deosebit de dramatică. Însă, aşa cum a explicat deja preşedintele dr. Pöttering, lumea politicii şi convieţuirea popoarelor cer peste tot acest raport între diferitele forţe sociale. Acesta este domeniul dreptăţii. Se cere dreptatea până la raporturile dintre grupuri şi indivizi. Ea este călcată în picioare prin violenţă, prin asuprirea libertăţii şi prin lipsa de respectare a demnităţii umane, prin legi rele şi prin încălcarea drepturilor, prin exploatare şi prin salarii de mizerie. 

Anul acesta, Mesajul de Postul Mare al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea tratează despre dreptate. În faţa atâtor forme în care este încălcată, el începe punând definiţia termenului „dreptate” care, în cultura occidentală, este obişnuită deja începând din secolul al treilea: „A da fiecăruia ce este al său – dare cuique suum”. Astfel, Papa afirmă clar că mai întâi trebuie să se realizeze din punct de vedere politic exigenţa formulată în această definiţie. Aşadar există factori sociali care trebuie corectaţi; şi în această luptă – nu trebuie uitat – Biserica are desigur meritele sale. Ar fi o calomnie să ne plasăm pe noi creştinii printre cei cu bunăstare care s-au opus redistribuirii drepte şi care chiar au scos profit din apărarea unei ordini sociale nedrepte. 

S-ar nega contribuţia creştinismului la promovarea bunăstării şi a demnităţii persoanei. Urmând exemplul lui Isus, deja primii creştini au luat asupra lor necesităţile omului. Papa Calixt I (mort prin anul 222), care a fost el însuşi sclav, a instituit un fel de bancă a săracilor care punea văduvele şi orfanii la adăpost în faţa cămătarilor, împiedicând ca ei să fie reduşi în sclavie. Vasile din Cezareea (+ 379), mai cunoscut ca mare teolog, a fost primul care a întemeiat spitale şi, graţie notorietăţii sale personale, a devenit avocat al atâtor asupriţi în faţa celor puternici – ca de exemplu în faţa împăratului roman Valens (+ 378). Sau mai târziu, în acel Ev Mediu care se spune că este aşa de „întunecat”, să ne gândim la „Tregua Dei”. Oamenii Bisericii puneau în siguranţă bunurile oamenilor simpli în faţa nobilimii; invitau la manifestaţii de masă care la strigătul „Pax – pax – pax” promovau dorinţa entuziastă a unei convieţuiri paşnice; episcopii, ca o confirmare a decretelor de pace, ridicau cârja lor pastorală spre cer. Provenind din Franţa, mişcarea „Tregua Dei” s-a răspândit în Spania, Italia şi Germania. Apoi, în epoca modernă: când statele europene au făcut să devină colonii ale lor alte ţări şi continente, supunându-le de multe ori exploatării sălbatice, misionarii creştini şi călugăriţele nu numai că au dus locuitorilor din acele ţinuturi credinţa, ci i-au învăţat adesea şi stilul şi calitatea de viaţă. Desigur, între timp, şi guvernele noastre au învăţat să facă ceva împotriva mizeriei din ţările îndepărtate. Dar tot nu se poate tăgădui că încă în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi zadarnic să se caute „ministerele pentru dezvoltare”. În trecut, creştinii erau printre primii care deveneau promotori ai unei dreptăţi mai mari. În angajarea lor în favoarea păcii nu au nimic de invidiat de la eficacitatea muncii instanţelor statale – deşi se vorbeşte puţin despre asta. Sinodul episcopilor pentru Africa deja citat a dat o elocventă mărturie despre asta. 

Dar cel care analizează în mod mai precis contribuţiile Bisericii în favoarea unei înţelegeri paşnice între fiinţele umane, observă imediat că problema unei convieţuiri drepte nu poate să fie rezolvată numai cu intervenţii lumeşti. Merge dincolo de categoriile politice. Ca Biserică, trebuie să ducem gândul nostru dincolo de orizontul societăţii. De aceea, am subevalua profunzimea reflecţiilor Pontifului, dacă am vrea să considerăm deja rezolvată problema care ne interesează cu revendicarea de „a da fiecăruia ce este al său”. Astfel, Papa învaţă că această definiţie clasică nu ia suficient în considerare în ce anume constă acel „al său” care trebuie acordat. Şi nu trebuie mult ca să recunoaştem că „al său” nu poate să fie stabilit prin lege şi nu se poate obţine numai cu măsuri administrative. 

Papa observă că o viaţă deplină depinde de ceva care are caracterul unui dar. Depăşind orizontul simplu lumesc în revendicarea dreptăţii, el spune în mod incontestabil: „Am putea spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu poate să i-o comunice creându-l după chipul şi asemănarea sa”. Dreptatea distributivă, care trebuie urmărită şi pe care orice promotor al păcii o recunoaşte, nu este încă în măsură să dea omului tot ceea ce are nevoie, acel „al său”. 

Asemenea Papei, tot aşa şi noi trebuie să mergem dincolo de modul obişnuit de a concepe antropologia pentru a ajunge la o viziune completă despre om: astfel conceptul de dreptate revelează întregul său conţinut. Benedict al XVI-lea se lasă condus de cuvântul lui Dumnezeu, însă, alegând această cale, nu se pierde în nici un fel în speculaţii de birou. Confirmă numai ceea ce vedem în noi înşine şi în istorie, dacă privim cu suficientă atenţie. Răul vine dinăuntru, din inima omului aşa cum spune Domnul în Evanghelie (cf. Mc 7,14 ş.u.). William Shakespeare şi Georges Bernanos au arătat asta în operele lor, ca de exemplu în „Richard al III-lea” sau în „Sub soarele Satanei”; Stalin – de exemplu în Ucraina – şi Hitler – la Auschwitz – nu-şi făceau scrupule să lase frâu liber propriei răutăţi. Tocmai experienţa răului ne învaţă că ar fi naiv să ne încredem numai în dreptatea umană care intervine asupra structurilor şi asupra comportamentelor din exterior. Inima oamenilor are nevoie să fie vindecată. A vindeca dinăuntru nu-i dispensează, desigur, de un efort propriu; fiecare trebuie să fie conştient de propria condiţie. Însă omul nu se poate vindeca prin propria sa forţă – cu un antrenament fizic sau mintal. Papa Benedict al XVI-lea spune: „Pentru a intra în dreptate este deci necesar să se iasă din acea iluzie de autosuficienţă, din acea stare profundă de închidere, care este însăşi originea nedreptăţii”. 

Ca în fiecare an, Mesajul pentru Postul Mare îi îndeamnă pe toţi oamenii din timpul nostru să facă fapte bune. Nu omite să solicite o mai bună distribuire a hranei, a apei şi a medicamentelor. Vedem după cutremurul teribil din Haiti marea generozitate a foarte multe persoane. Însă cuvântul Papei este mai ales o provocare la adresa voinţei noastre de a ne încrede în Dumnezeu şi de a crede în el. Deci scoate în evidenţă ceea ce este cu uşurinţă uitat sau nespus în discuţiile generale despre dreptate şi despre pace. Unei astfel de autoizolări departe de Dumnezeu – s-ar putea vorbi de un „autism al omului cauzat de secularizare” – Papa îi opune referinţa sa fermă la Dumnezeu şi oferta sa de iubire. De fapt, el nu pierde niciodată ocazia să amintească asta în nici unul din discursurile sale importante; nu întâmplător, şi duminica trecută l-a pus pe Dumnezeu în centrul scurtei meditaţii înainte de Angelus. În lumea aceasta tot mai autosuficientă, el consideră, desigur, că prima sa slujire şi cea mai importantă este aceea de a-l mărturisi pe Dumnezeu şi de a-i stimula pe oameni să se încredinţeze lui în credinţă. 

În ultima parte a Mesajului său, Papa scoate în evidenţă mântuirea în Cristos ca fundament al dreptăţii umane. Pentru a evidenţia asta face referinţă la un text central din Scrisoarea sfântului Paul adresată creştinilor din acest oraş al nostru. Fără să fi meritat, oamenii sunt justificaţi prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus (cf. Rom 3,24). Astfel orice tentativă de a voi obţinerea dreptăţii ca merit propriu este dusă ad absurdum. În mod deosebit pentru noi, astăzi, ni se poate părea numai iritant, dat fiind faptul că experimentăm încontinuu că numai ceea ce am câştigat cu forţele noastre ne aparţine şi că nimic nu este făcut cadou; dar fiindcă suntem ignoraţi dacă nu ridicăm glasul pentru a revendica tot ce este al nostru. Viaţa obişnuită astăzi nu ne trimite la Dumnezeu; absenţa lui distinge experienţa noastră cotidiană. Altă dată descopeream că Evanghelia nu se află în sintonie cu bunul simţ burghez şi pentru aceasta trebuie să fie proclamată mereu din nou. 

Folosind cuvintele Papei: dreptatea divină, care a avut loc în sângele lui Cristos, este fundamental diferită de cea umană. „Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii crucii omul se poate răzvrăti, pentru că ea scoate în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un Altul pentru a fi pe deplin el însuşi. Convertirea la Cristos, credinţa în Evanghelie, înseamnă în fond tocmai asta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria lipsă – nevoia de alţii şi de Dumnezeu, exigenţa iertării sale şi a prieteniei sale”.

(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)