Întâlnire în Vatican a Directorilor Naţionali 

Publicăm textul intervenţiei pe care monseniorul Antonio Maria Vegliò, preşedintele Consiliului Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi, o va rosti inaugurând Întâlnirea Directorilor Naţionali ai Pastoraţiei Ţiganilor din Europa, programată în Vatican între 2-4 martie. La această întâlnire ia parte şi PS Petru Gherghel, Episcopul responsabil cu problema emigranţilor în cadrul Conferinţei Episcopale din România.

 * * *

Excelenţe,

Cucernici şi iubiţi Directori naţionali,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu mare plăcere adresez cordialul meu bun-venit vouă tuturor, adunaţi la această Întâlnire a Directorilor naţionali ai Pastoraţiei Ţiganilor din Europa. Vă mulţumesc din inimă pentru că aţi primit invitaţia noastră de a reflecta împreună asupra Grijii Bisericii faţă de ţigani: situaţia şi perspectivele. Ne-a adunat dorinţa comună de a permite fraţilor noştri rrom, sinti, manousche, calò, ţigani în general şi alți nomazi, o participare mai mare la viaţa şi la bogăţia Bisericii şi, viceversa, de a o face mai mult prezentă în mijlocul lor. Doresc ca aceste zile de studiu şi de lucru, precum şi de rugăciune, să fie rodnice pentru apostolatul vostru.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi dă această ocazie de a vă cunoaşte pe fiecare dintre voi personal şi pentru a-mi exprima recunoştinţa şi admiraţia pentru dedicarea şi interesul cu care vă desfăşuraţi misiunea. Nutresc o mare încredere că această reuniune va întări legăturile dintre voi şi va duce la o colaborare şi mai eficientă cu Dicasterul, al cărui preşedinte sunt de un an.

Obiectivul nostru este de a examina pastoraţia specifică de astăzi pentru a evidenţia priorităţile ei şi de a formula propuneri pentru o angajare mai eficace şi coordonată între Bisericile locale europene şi diferitele organisme ecleziale – precum şi civile – care se străduiesc în favoarea ţiganilor. Cu sprijinul experienţei voastre, vom căuta noi drumuri şi moduri, fără a le neglija pe cele vechi experimentate, pentru a facilita o înţelegere mai bună între ţigani şi Biserică, la care ne-a încurajat Ioan Paul al II-lea la sfârşitul Marelui Jubileu din anul 2000 cu invitaţia de „a înainta în larg” („Duc in altum”), făcând „comemorarea recunoscătoare a trecutului”, trăind „cu pasiune prezentul” şi deschizându-ne „cu încredere spre viitor”[1], şi cerând şi iertare.

1. A face comemorarea recunoscătoare a trecutului

Istoria ţiganilor, încă de la venirea lor în Europa, este „în mod trist marcată de respingere şi persecuţii, care au culminat cu genocidul nazist şi au fost reluate în politicile de epurare etnică în Balcani şi care durează în condiţiile actuale şi răspândite de «păcat social», format din excludere şi marginalizare. În această istorie, Biserica a avut păcatele sale, directe sau indirecte, fie cu condamnări directe fie cu tăceri care uneori au fost interpretate drept complicităţi. Din examinarea mărimii şi a limitelor responsabilităţii Bisericii în acest domeniu rezultă multe umbre, dar şi exemple luminoase de creştini care, cu viaţa lor şi cu acţiunea lor, au marcat drumul de «convertire» şi de «reconciliere» spre schimbarea atitudinii Bisericii faţă de ţigani”[2].

Deci este necesar să amintim în această circumstanţă un moment de deosebită importanţă şi semnificaţie pentru dezvoltarea pozitivă a raporturilor dintre Biserică şi ţigani, şi care este profund înrădăcinată în ecleziologia conciliară. E vorba despre istorica vizită a Papei Paul al VI-lea la tabăra ţiganilor de la Pomezia, la 26 septembrie 1965, cu ocazia pelerinajului lor internaţional. Pontiful a celebrat acolo sfânta Liturghie şi, la omilie, a trasat un program de credinţă şi de angajare faţă de poporul ţigan şi cu cuvinte pline de afecţiune l-a introdus în însăşi inima Bisericii: „Aici [în Biserică] sunteţi bine primiţi, aici sunteţi aşteptaţi, salutaţi, sărbătoriţi […] Voi, astăzi, poate ca niciodată, descoperiţi Biserica. Voi, în Biserică, nu sunteţi la margine, ci, sub anumite aspecte, voi sunteţi în centru, sunteţi în inimă. Voi sunteţi în inima Bisericii, [care] îi iubeşte pe cei săraci, pe cei suferinzi, pe cei mici, pe cei dezmoşteniţi, pe cei abandonaţi”[3].

Numai o iubire autentică faţă de om, precum şi faţă de Dumnezeu, şi recunoaşterea demnităţii umane putea să-l inspire pe Paul al VI-lea să facă acel gest istoric şi unic faţă de ţigani: „Aici aveţi o experienţă nouă: găsiţi pe cineva care vă iubeşte, vă stimează, vă apreciază, vă asistă”[4]. Acea vizită le-a arătat clar grija Bisericii, în sânul căreia nu trebuie să existe inegalităţi în ce priveşte neamul, naţiunea sau condiţia socială[5], nici vreo „discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, atât în domeniul social cât şi cultural, în privinţa sexului, a rasei, a culorii, a condiţiei sociale, a limbii sau religiei […] ca fiind contrară planului lui Dumnezeu”[6].

Opera sa de iubire a fost reluată de Papa Ioan Paul al II-lea, care, la 12 martie 2000, cu un gest istoric de reparare, un act intens evanghelic de curaj şi de umilinţă, a cerut în mod solemn iertare pentru păcatele comise de fiii Bisericii în trecut; păcate care continuă, din păcate, să proiecteze umbrele lor şi în prezent. Astfel, începe un nou itinerar de dialog şi de reconciliere între Biserică şi poporul ţigănesc[7].

Cu trei ani înainte, la 7 mai 1997, Papa Woityła ridicase la gloria altarelor un martir ţigan, spaniolul Ceferino Giménez Malla, recunoscând astfel etniei lui posibilitatea sfinţeniei.

Cele trei episoade prezentate mai sus reflectă cu exactitate ecleziologia reînnoită pe care a dezvoltat-o Conciliul al II-lea din Vatican, iniţiind şi o reînnoire în evanghelizarea ţiganilor, care este şi apostolatul vostru.

Nu vom greşi – cred – spunând că Paul al VI-lea, în alocuţiunea sa la încheierea Conciliului, a făcut o sinteză extraordinar de acută a unui aspect fundamental al ecleziologiei conciliare, astfel: „Poate că niciodată ca în această ocazie Biserica n-a simţit nevoia de a cunoaşte, de a se apropia, de a înţelege, de a pătrunde, de a sluji, de a evangheliza societatea înconjurătoare, şi de a o percepe, aproape de a o ajunge în rapida şi continua ei schimbare”[8] . Biserica a voit să se facă ascultată şi înţeleasă de toţi, deoarece bogăţia ei doctrinală este orientată spre a-l sluji pe om în orice condiţie, infirmitate şi necesitate a lui. Biserica este „slujitoarea umanităţii”[9].

La fel de atent faţă de problemele şi lipsurile din viaţa socială a fost, înainte de Papa Montini, Ioan al XXIII-lea, grijuliu în împlinirea misiunii Bisericii de „a anima, a învăţa, a se ruga”. De fapt, el reclama o existenţă pământească mai demnă, dreaptă şi meritorie pentru toţi, marcată de fraternitate şi de iubire ca exigenţe naturale ale omului şi ca regulă a raporturilor umane şi a convieţuirii dintre etnii. Biserica este chemată să denunţe nedreptăţile şi inegalităţile nedemne, pentru ca viaţa omului să devină mai umană.

2. A trăi cu pasiune prezentul

Moştenirea Conciliului şi a magisteriului pontifical cere aşadar de la noi o «cercetare a cugetului» cu privire la fidelitatea noastră faţă de vocaţia şi misiunea în Biserică, ea care este a tuturor, şi îndeosebi a celor săraci[10]. Acest lucru ne obligă să verificăm capacitatea noastră de a fi primitori, ascultători, slujitori cu obligaţia de a condamna orice formă de discriminare şi de intoleranţă, de încălcare a drepturilor şi de dispreţuire a demnităţii umane.

Desigur, astăzi ţiganii nu mai sunt lăsaţi singuri ca în trecut. De fapt, numeroase organizaţii internaţionale şi naţionale, ţigăneşti sau nu, lucrează pentru promovarea lor umană, socială, culturală şi religioasă. Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi Parlamentul European dau numeroase rezoluţii şi recomandări menite să tuteleze drepturile lor fundamentale, de asemenea, dau naştere la diferite programe care oferă tinerilor rrom, sinti şi nomazilor multiple oportunităţi de formare profesională şi de dezvoltare integrală. Sunt numeroase şi propunerile de colaborare culturală internaţională; în sfârşit, sunt variate iniţiativele orientate spre includerea socială.

Totuşi, mare parte din ei sunt, din păcate, încă excluşi de la aceste binefaceri. Mulţi sunt constrânşi să trăiască în condiţii de sărăcie şi alţii cu greu ajung la inima Bisericii din cauza preconcepţiilor şi a stereotipurilor, aşa de înrădăcinate în societate încât nu permit dezvoltarea şi formarea unor atitudini de deschidere, primire, solidaritate şi respect. În afară de asta, fenomene de rasism, xenofobie, anti-ţigănism, prea des împiedică o convieţuire paşnică, umană şi democratică. În acelaşi timp, nu putem uita însă şi responsabilităţile şi atitudinile negative ale ţiganilor înşişi faţă de locurile în care trăiesc. Adică este necesar să amintim că şi ei trebuie să-şi asume obligaţii proprii ale tuturor cetăţenilor din ţara în care rămân.

Pentru a netezi drumul care duce la o adevărată cultură şi la o râvnită spiritualitate de comuniune[11], este necesar să ne lăsăm conduşi de „o iubire bogată în inteligenţă şi de inteligenţă plină de iubire”, aşa cum scrie Papa Benedict al XVI-lea în enciclica Caritas in veritate (nr. 30). De fapt, numai „cel care este animat de o adevărată caritate este ingenios în descoperirea cauzelor mizeriei, în găsirea mijloacelor pentru a lupta împotriva ei, în învingerea ei cu hotărâre”[12], aşa cum atesta Papa Paul al VI-lea. Reconcilierea, căutarea înţelegerii situaţiilor concrete ale vieţii, efortul comun de a respecta regulile şi normele de coordonare şi de integrare cuprinse şi reafirmate în adunările internaţionale, sunt principii valabile în relaţiile Biserică-ţigani şi ţigani-societate civilă în Europa de astăzi, aflată în fază de transformare şi creştere.

Aceste principii sunt cuprinse şi în Orientări pentru o pastoraţie a ţiganilor, primul document de anvergură universală în Biserica Catolică, cu care „se intenţionează reafirmarea, fără şovăieli, a angajării ecleziale în favoarea acestei populaţii. Se propun apoi şi căi noi care trebuie trasate în sânul societăţilor naţionale şi al Bisericilor particulare, pentru a deschide comunităţile la aceşti fraţi. De asemenea, sunt stabilite câteva criterii pastorale generale pentru acţiune şi ţinte care trebuie atinse”[13]. Acest document marchează aşadar un moment important în istoria de evanghelizare şi promovare umană în favoarea ţiganilor, după întâlnirea lui Paul al VI-lea la Pomezia, pe care am menţionat-o înainte.

Participarea voastră la întâlnirea din aceste zile, reprezentând Biserici locale, Organizaţii internaţionale şi Congregaţii şi Institute călugăreşti este pentru noi motiv de mare bucurie şi încredere şi este un bun semnal că «busola», încredinţată de Paul al VI-lea poporului ţigănesc şi lucrătorilor pastorali care l-au însoţit la Pomezia în urmă cu patruzeci şi cinci de ani, continuă să conducă angajarea Bisericii cu grijă fermă.

3. Deschiderea cu încredere spre viitor

Reflectând asupra acestei misiuni într-un context circumscris, care este cel european, consider oportun să fac referinţă la ceea ce ne oferă în această privinţă exortaţia apostolică Ecclesia in Europa.

Astfel, „privind la Europa ca şi comunitate civilă – citim la nr. 12 – nu lipsesc semnale care deschid la speranţa”[14] pe care acei Părinţi sinodali o întrevedeau în deschiderea crescândă a popoarelor unele faţă de altele, în reconcilierea dintre naţiuni şi în lărgirea progresivă a procesului unitar la ţările din estul Europei. În afară de asta, sunt în creştere colaborări şi schimburi de orice ordin, aşa încât creează o «conştiinţă europeană» care ajută la întărirea fraternităţii şi a voinţei de împărtăşire, mai ales între tineri. Părinţii înregistrau ca pozitiv faptul că tot acest proces se desfăşoară după metode democratice, în mod paşnic şi într-un spirit de libertate. De asemenea, mult s-a făcut pentru a preciza condiţiile şi modalităţile respectării drepturilor umane[15].

Deci se deschid căi de speranţă, în perspectiva unei concretizări a interesului şi a mobilizării Organizaţiilor internaţionale şi naţionale în favoarea ţiganilor în noile strategii europene şi în procesele de schimbare. Transformările care sunt în desfăşurare – se speră – vor contribui la oprirea fenomenelor şi actelor de rasism, anti-ţigănism şi de discriminare, şi vor crea o nouă «conştiinţă europeană» care să le permită rromilor, sinti şi altor grupuri nomade, să-şi reafirme propria identitate şi diversitate culturală, în optica unei inserări civile în ţările respective.

Cât priveşte Bisericile locale, Ioan Paul al II-lea amintea că ele nu pot rămâne singure ca să înfrunte provocarea pe care o comportă noua realitate europeană, motiv pentru care este necesară „o colaborarea autentică între toate Bisericile particulare de pe continent, care să fie expresie a comuniunii lor esenţiale”[16]. În această privinţă acel pontif cerea Bisericilor locale să se supună unei logici a darului şi să împărtăşească orientări pastorale comune, ca expresie semnificativă a sentimentului colegial dintre episcopii de pe continent[17].

A venit momentul să mulţumesc încă o dată arhiepiscopilor şi episcopilor prezenţi aici, precum şi, de departe, celorlalţi Păstori care au la inimă soarta ţiganilor, precum şi secretarului general al CCEE, pentru ajutorul lor în aprofundarea temei importante pe care am ales-o pentru reuniunea noastră.

În încheiere, vă cer, iubiţi prieteni, să duceţi fraţilor şi surorilor ţigani acest mesaj: şi noi, astăzi, ca odinioară Paul al VI-lea, nu cerem altceva din punct de vedere pastoral decât „să accepte prietenia maternă a Bisericii”[18].

Mulţumesc!

(După Zenit, 1 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, nr. 1: AAS 93 (2001) p. 308.

[2] Cardinal Stephen Fumio Hamao, "Niciodată..." discriminări şi dispreţ faţă de ţigani: Collana INTERFACE, La Chiesa cattolica e gli Zingari, [Il Centro Stampa, 2000], p. 10.

[3] Paul al VI-lea, Omilie (26 septembrie 1965): Insegnamenti di Paolo VI,  III (1965), p. 491.

[4] Ibidem.

[5] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen Gentium, nr. 32: AAS 57 (1965), p. 38.

[6] Idem, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 29: AAS, 58 (1966), p. 1048-1049.

[7] Cf. Ioan Paul al II-lea, Ziua Iertării (12 martie 2000): L'Osservatore Romano, nr. 61 (42.398), 13-14 martie 2000, 7-9.

[8] Paul al VI-lea , Alocuţiune la ultima sesiune publică a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican (7 decembrie 1965): AAS 58 (1966), p. 54.

[9] Ibidem.

[10] Cf. Ioan al XXIII-lea, Radiomesaj adresat credincioşilor din toată lumea, la o lună de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican (11 septembrie 1962): AAS 54 (1962), p. 682.

[11] Tema a fost tratată în cursul celui de-al VI-lea Congres Mondial al Pastoraţiei pentru ţigani, promovat de Dicasterul nostru în colaborare cu Conferinţa episcopală ungară, celebrat la Budapesta între 1-7 septembrie 2003. Actele Congresului sunt publicate în revista People on the Move, Supliment la nr. 93 (decembrie 2003), putând fi găsite şi pe situl internet: http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/migrants/pom2003 _93S/rc_pc_migrants_pom93S_ind.html.

[12] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), nr. 75: AAS 59 (1967), p. 294.

[13] Consiliul Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi, Orientări pentru o pastoraţie a ţiganilor, nr. 4: People on the Move, N° 100 (Suppl.), April 2006, p. 42.

[14] Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Ecclesia in Europa (28 iunie 2003), nr. 12: AAS 95 (2003) p. 567.

[15] Cf. Ibidem.

[16] Ibidem, nr. 53: l.c., p. 682.

[17] Cf. Ibidem.

[18] Paul al VI-lea, Omilia (26 septembrie 1965): l.c.. p. 493.