Umanismul simbolic al sfântului Toma de Aquino

La 5 martie, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii primeşte la Aquino premiul internaţional „Toma de Aquino Veritas et amor” organizat de Cercul Sfântul Toma. Anticipăm textul discursului arhiepiscopului.

În prologul de la Prima secundae a capodoperei sale teologice, sfântul Toma de Aquino propune această declaraţie programatică: „Ne vom interesa de om deoarece el este principiul acţiunii sale, fiind dotat cu liber arbitru, deci cu suveranitatea propriilor acţiuni”. În centrul investigaţiei sale, exprimată în acel tip de ocean textual, care sunt scrierile Doctorului Angelic, străluceşte desigur figura lui Dumnezeu pentru că teologia lui Toma este mereu o teologie, şi nu o simplă speculaţie filozofică sistematică; însă lumina care emană din acel centru iradiază asupra celei dintâi dintre creaturile sale prin excelenţă şi demnitate, adică asupra om.

De aceea, umanismul lui Toma este în mod rafinat teologic şi creştin, şi totuşi, se articulează ţinând cont şi de contribuţia naturii umane, a raţionalităţii, una din aripile pentru zborul în orizontul fiinţei. Deci o împletire înţeleaptă între credinţă şi raţiune. El este, desigur, conştient de fragilitatea cunoaşterii noastre pentru că noi „cunoaştem în mod imperfect şi iubim în mod imperfect” (Summa theologiae, I-II, 68, 2).

În prefaţa la Expositio in Symbolum – cu o metaforă devenită celebră – el recunoaşte că „a noastră cunoaştere este aşa de slabă încât nici un filozof n-a putut investiga vreodată în mod exhaustiv natura unei singure muşte”. Este conştiinţa creaturalităţii noastre care împiedică hybris-ul unui umanism imanentist şi autosuficient: „Aşa cum ochii liliacului sunt orbiţi de lumina soarelui încât nu reuşesc să vadă, dar văd bine lucrurile mai puţin luminate, tot aşa se comportă intelectul uman în faţa primelor principii care sunt între toate lucrurile, prin natură, cele mai vizibile” (In metaphysicam, II, 1, 10).

Acest sens al limitei exorcizează deci în gândirea lui Toma deriva într-un umanism raţionalist şi autoreferenţial (fie el şi „teologic” în maniera hegeliană), însă exclude şi căderea în vâltoarea întunecată a unui umanism existenţialist pesimist tip Sartre sau într-un umanism subiectivist, închis în bastionul unui „eu” solipsist, incapabil să iasă în dialog trecând pragul porţii de la turnul său de fildeş.

În schimb, în Toma de Aquino există un optimism de fond în faţa fiinţei, a creaţiei şi a capacităţilor de cunoaştere ale omului, pentru a folosi o idee a unui mare admirator al lui, scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton în lucrarea sa St. Thomas Aquinas (1933). De fapt, creaturii umane îi este recunoscută posibilitatea de a ajunge la adevăr, chiar dacă nu în plinătatea sa exhaustivă.

Cu raţiunea, ea poate să ajungă măcar la plaja lumilor tematice imense, cum ar fi existenţa lui Dumnezeu, crearea universului, spiritualitatea sufletului. În afară de asta, există în om o potenţă etică pozitivă, chiar dacă nu absolută; creaţia este înzestrată cu ordine şi frumuseţe aşa încât se poate împărtăşi afirmaţia din cartea biblică a Înţelepciunii conform căreia „din măreţia şi frumuseţea creaturilor, prin analogie, se contemplă autorul lor” (13,5), afirmaţie preluată de sfântul Paul, convins că divinele „perfecţiuni invizibile, adică puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea, de la creaţia lumii, în făpturile lui” (Rom 1,20).

Pentru aceasta, acelaşi Chesterton sugera să se dea Doctorului Angelic titlul de sfântul Toma al Creatorului, aşa cum va exista sfântul Ioan al Crucii şi aşa cum va fi sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi şi sunt „Surorile Duhului Sfânt”.

În această lumină trebuie marcată şi vestita teză tomistă a unirii intime şi substanţiale între suflet şi trup, urmându-l pe Aristotel, dar cu o amprentă profund creştină şi biblică, conştienţi cum suntem de unitatea psihofizică celebrată în Sfintele Scripturi împotriva oricărei antiteze de matrice dualistă.

Aşadar, trupul încetează să fie închisoare sau mormânt al sufletului, ci este materia necesară pentru care sufletul este formă într-o legătură indisolubilă, este puterea pentru care sufletul este act, este carnea care este animată de spirit. Înaltele exprimări ale persoanei, cum ar fi iubirea, arta, însăşi rugăciunea se desfăşoară prin intermediul corporeităţii care, astfel, este epifanie a întregii măreţii a culturii umane.

În felul acesta avem un umanism cu adevărat personalist care, făcând abstracţie de apartenenţele la diferitele etnii, culturi sau societăţi, dă persoanei ca atare o radicală demnitate şi nobleţe: „Persoana este ceea ce există mai perfect în toată natura” (Summa theologiae, I, 28, 3). Spre deosebire de Averroè şi de alţi comentatori ai lui Aristotel care concepeau intelectul ca o substanţă separată, destinată să transmită fiecărui suflet ideile, Toma afirmă că intelectul, fiind structural naturii umane, este o facultate personală pe care fiecare bărbat şi femeie o are şi o exercită personal.

În sinteză putem spune că în gândirea lui Aristotel avem o confirmare deplină a interogativului biblic plin de admiraţie faţă de măreţia acesteia care rămâne mereu o creatură limitată dar înzestrată cu glorie: „Ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că îl iei în seamă? L-ai făcut cu puţin mai mic decât Dumnezeu, l-ai încununat cu cinste şi măreţie” (Ps 8,5-6).

Desigur, repetăm că acest umanism este mutilat şi incomplet dacă nu recunoaşte ordinea harului. În De veritate Doctorul Angelic afirmă: „Tu nu ai Adevărul, ci Adevărul te are pe tine”. Adevărul ne precede şi ne depăşeşte, ne este dezvăluit şi revelat şi în el noi intrăm, din lumină în lumină, prin intermediul raţiunii noastre. Aşa cum scria Adorno în Minima moralia, „adevărul este ca fericirea: nu o «avem» ci «suntem»”, sau cum declarase deja Robert Musil în Om fără calitate, „adevărul nu este o piatră preţioasă care trebuie pusă în buzunar, ci este o mare infinită în care intrăm”.

Transcendenţa este necesară nu numai pentru adevăr, ci mai ales şi pentru răscumpărare şi mântuire şi este, deci, fundamentală pentru o concepţie umană corectă. Harul nu şterge libertatea, ci o duce la plinătate; supranatura nu eludează natura, ci o transfigurează, Adevărul divin nu se opune adevărului uman, ci-l uneşte cu el, conducându-l la plinătate, imaginea divină în bărbat şi în femeie (Gen 1,27) nu elimină identitatea creaturală cu limitele sale şi păcatul său, ci îi revelează măreţia.

Umanismul lui Toma este, de aceea, un adevărat umanism „simbolic” şi integral, care permite să se concludă că „modul de a exista pe care îl comportă persoana umană este cel mai demn dintre toate” (De potentia, 9, 4).

Am vrea să punem aici, ca pecete a acestei minime antropologii tomiste schiţată de noi în cadrul unui imens orizont ideal, însuşi glasul lui Toma de Aquino de care, printre altele, mă uneşte o legătură personală deosebită, deoarece am păzit, ca prefect al Bibliotecii Ambroziene din Milano, un important autograf, chiar dacă parţial, al lui Summa contra gentiles (II, 42-44, semnătura S.P. 38), care provine din conventul dominicanilor din Bergamo şi donat cardinalului Federico Borromeo de către provincialul de Lombardia al fraţilor predicatori, Paolo da Garessio.

Facem asta prin câteva fragmente textuale scurte, care pot să devină un apel adresat cercetării noastre: „Printre activităţile la care se poate dedica un om nici una nu este mai perfectă, mai sublimă, mai rodnică şi mai dulce decât căutarea Înţelepciunii… Înţeleptul onorează intelectul pentru că, printre realităţile umane, este aceea căreia Dumnezeu îi rezervă iubirea cea mai intensă”. Totuşi, trebuie să-l invocăm pe Dumnezeu pentru ca „să pătrundă întunericul intelectului nostru cu o rază din lumina sa, îndepărtând de la noi întunericul dublu în mijlocul căruia ne-am născut, cel al păcatului şi al ignoranţei”. Şi Dumnezeu „să inspire începutul, să conducă progresul şi să încoroneze sfârşitul” oricărei noastre gândiri şi acţiuni.

(După L’Osservatore Romano, 5 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu