Între autosuficienţă şi utopie

„Marcu nu încetează să insiste asupra credinţei diavolilor şi să opună acesteia, în mod paradoxal, necredinţa discipolilor”, scrie Fabrice Hadjadj în lucrarea sa La foi des démons ou l'athéisme dépassée, căruia i-a fost conferit anul acesta în Franţa cel mai important premiu de eseistică catolică.

De origine ebraică şi cu prenume arab, filozoful s-a convertit la catolicism şi însoţeşte pasiunea sa faţă de credinţa creştină cu o mare capacitate de a reflecta în profunzime asupra unor teme urgente – cum este tentaţia diabolică astăzi – împletind experienţe personale cu exegeza Sfintelor Scripturi, cu operele Părinţilor Bisericii şi uneori cu midrashim şi texte rabinice.

În unele momente relatate în Evanghelii, binele şi răul par să-şi fi schimbat rolurile lor – scrie el – aşa încât necredinţa discipolilor, oricât de scorţoasă ar fi, valorează mai mult decât credinţa diavolilor, care în schimb ştiu foarte bine să-l recunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Ajungând să spună că un anumit ateism, în fond, poate să fie mai puţin rău decât acest tip de cunoaştere a lui Isus asemănătoare cu credinţa demoniacă: un tip de certitudine speculativă, o credinţă că acest lucru e adevărat, dar fără nici o abandonare la cuvântul altuia. Deci, o credinţă fără încredere.

Dumnezeu cere să fie căutat şi noi nu putem merge spre el fără a merge spre ceilalţi, chiar dacă în felul acesta devin posibili ateismul şi erezia. Însă această necredinţă a fiinţelor umane este mai puţin gravă decât credinţa lipsită de îndoieli a diavolilor, deoarece are scuza neştiinţei, a greutăţii raţiunii noastre şi a rezistenţei inimilor noastre. Şi cel puţin este o problemă de inimă: dimpotrivă, credinţa diavolilor vine din luciditatea inteligenţei lor; nu există inima.

Aşa cum scrie sfântul Augustin, diavolul este „infinit de mândru şi invidios”. Invidia, păcatul său cel mai grav, înseamnă a nu respecta planul generos al lui Dumnezeu şi a nu avea încredere în El. satana se îndepărtează de credinţă, dar sugerează fiecăruia să se mântuiască pe sine însuşi, îl încurajează să-şi fabrice propriul cer mic privat, şi mândria lui îl face „manager al autosuficienţei şi tată al utopiei”, adică relele din modernitate. De fapt, a voi să creezi de la sine fericirea, proprie şi a altora, înseamnă „a confunda providenţa cu planificarea”, a nu recunoaşte rolul harului, care nu cere să facem, că să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă în noi.

Diavolul nu se abandonează, este un self-made man şi consideră această înlănţuire a sa de păcat ca o emancipare, în timp ce sfinţenia i se pare o formă de orgoliu. Dacă Dumnezeu este iubire, şi diavolul este aşa, însă iubirea lui este iubire proprie. Deci atunci când se întâlneşte diavolul nu e vorba de a vedea cine este mai puternic, ci de a te recunoaşte slab; nu e vorba de a înţelege cine este mai isteţ, ci de a voi să fii cel mai capabil de iubire.

Devenim sclavi ai diavolului atunci când credem că suntem singurii stăpâni. De fapt, în ispita din Eden, femeia nu se  limitează să răspundă, ci vrea să-i replice Satanei, crede că este în stare să facă asta: vrea să fie mai degrabă mamă ai ei înseşi decât fiică a lui Dumnezeu. Ca femeie inteligentă vrea să se apere singură. Diavolul în mod abil îi va îndrepta atenţia mai curând asupra cunoaşterii decât asupra vieţii, asupra interdicţiei şi nu asupra darului: Eva doreşte fericirea promisă de Dumnezeu, dar crede că o poate dobândi cu propriile forţe.

„Ambiţia de a extirpa singuri în lume tot răul este o ambiţie malefică. După ce l-a uitat pe diavol (cel mai bun mod pentru a-l implica) ea dispreţuieşte libertatea umană precum şi pe cea divină, ignoră realitatea concupiscenţei şi a harului, refuză tragicul din condiţia noastră”. Deoarece – continuă Hadjadj – esenţa păcatului demoniac este „a face binele cu propriile forţe, a planifica bunăstarea fără uimire”. A fi o lume care-şi este suficientă sieşi: nici o expresie nu revelează mai bine ca aceasta tentaţia, fascinaţia păcatului. Şi filozoful dă aici exemplul lui Malthus care, deşi fiind un slujitor anglican, încearcă să explice totul, să posede legile istoriei, anticipându-l în asta pe Marx.

Nici o realitate nu aparţine în sine răului – diavolul se poate prezenta ca inuman şi ca umanist, ca profesor de angelism sau ca maestru de bestialitate – şi fiecare din realităţile care-i sunt atribuite în mod obişnuit poate să fie dusă din nou la ordinea bună. Însă, dimpotrivă, orice lucru, în afară de Dumnezeu şi de sfinţi, poate să fie îndreptat spre rău. Răul moral este o folosire dezordonată a lucrurilor.

Virtuţile sunt încă prezente în lumea modernă, însă sunt făcute nebune – scrie Hadjadj – pentru că au fost izolate unele de altele. Un exemplu sunt creştinii descreştinaţi, care recuperează compasiunea pentru a o îndrepta împotriva lui Cristos: conform gânditorului, ei ar fi făcut-o pe Maria să avorteze, pentru a ocroti reputaţia ei şi pentru a o scuti de durere datorită morţii fiului…

Ca antidot la credinţa diavolilor Hadjadj propune cântarea Crezului. De fapt nu e vorba de a recita o serie de afirmaţii doctrinale, ci „de a spune o Revelaţie ca o declaraţie de iubire care dilată inima”.

(După L’Osservatore Romano, 2 iulie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu