Publicăm o notă a Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif în care se explică de ce la celebrările lui Benedict al XVI-lea Crucifixul este pus în centrul altarului.

* * *

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, la nr. 218 pune întrebarea: „Ce este liturgia?”; şi răspunde:

„Liturgia este celebrarea misterului lui Cristos şi îndeosebi a misterului său pascal. În ea, prin exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos, prin semne, se manifestă şi se realizează sfinţirea oamenilor şi este exercitat de trupul mistic al lui Cristos, adică de cap şi de mădulare, cultul public datorat lui Dumnezeu”.

Din această definiţie se înţelege că în centrul acţiunii liturgice a Bisericii este Cristos, Marele şi Veşnicul Preot, şi Misterul său pascal de Pătimire, Moarte şi Înviere. Celebrarea liturgică trebuie să fie transparenţă celebrativă a acestui adevăr teologic. De multe secole, semnul ales de Biserică pentru orientarea inimii şi a corpului în timpul liturgiei este reprezentarea lui Isus răstignit.

Centralitatea crucifixului în celebrarea cultului divin ieşea în evidenţă mai mult în trecut, când era în vigoare cutuma ca atât preotul cât şi credincioşii să se îndrepte în timpul celebrării euharistice spre crucifix, aşezat în centru, deasupra altarului, care de regulă era agăţat de perete. Pentru actuala cutumă de celebrarea „cu faţa la popor”, adesea crucifixul este astăzi aşezat la marginea altarului, pierzând astfel poziţia centrală.

Teologul şi cardinalul de atunci Joseph Ratzinger subliniase de mai multe ori că, şi în timpul celebrării „cu faţa la popor”, crucifixul ar trebui să menţină poziţia sa centrală, fiind de altfel imposibil să se creadă că reprezentarea Domnului răstignit – care exprimă jertfa sa, deci semnificaţia cea mai importantă a Euharistiei – poate în vreun fel să deranjeze. Devenit Papă, Benedict al XVI-lea, în prefaţa la primul volum din Gesammelte Schriften, s-a declarat fericit de faptul că se împământeneşte tot mai mult propunerea pe care el o făcuse în celebra sa lucrare Introducere în spiritul liturgiei. Această propunere consta în sugestia de „a nu trece la noi transformări, ci de a pune pur şi simplu crucea în centrul altarului, spre care pot să privească împreună preotul şi credincioşii, pentru a se lăsa conduşi în felul acesta spre Domnul, pe care cu toţii împreună îl rugăm”.

Crucifixul în centrul altarului aminteşte atâtea semnificaţii splendide ale liturgiei sacre, care se pot rezuma prezentând nr. 618 din Catehismul Bisericii Catolice, un text care se încheie cu un frumos citat din sfânta Roza din Lima:

„Crucea este unica jertfă a lui Cristos, care este singurul "mijlocitor între Dumnezeu şi oameni" (1Tim 2,5). Însă, pentru că în Persoana sa divină întrupată "s-a unit într-un fel cu orice om" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, 22) el oferă „tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi Misterului pascal” (ibid.). El îi cheamă pe ucenicii săi "să-şi ia crucea şi să-l urmeze" (Mt 16,24), căci "El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele lui" (1Pt 2,21). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari (cf. Mc 10,39; In 21,18-19; Col 1,24). Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare (cf. Lc 2,35): "În afară de cruce nu există altă scară care duce la cer" (sfânta Roza din Lima; cf. P. Hansen, Vita mirabilis, Louvain 1668)”.

(După Zenit, 23 iulie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu